Cu banii căpătaţi pe prima carte mi-am cumpărat un "Consul" portabil, o maşină de scris cehească la care lucrez şi azi. Tot ce scriu la laptop e din meserie şi din acumulare culturală. Proza şi cărţile de artă nu pot să le gândesc şi să le scriu decât în ţăcănitul maşinii de scris.
Companiile care fabrică şi vând computere au produs, pentru cei cărora ţăcănitul le-a intrat în fiinţă, un program special, astfel că poţi să ţăcăneşti şi la laptop. De la o vreme, am un ţăcănit în cap chiar şi când nu scriu. N-am discutat chestiunea cu doctorii, pentru că creierul nu-mi ţăcăne tot timpul, iar când se întâmplă, mai ales în zilele foarte încărcate, nu e ceva supărător. E ca şi când o dactilografă îşi face treaba într-o odaie îndepărtată. Oricum, e mai bine decât să-ţi cânte greierii în urechi, să visezi gândaci sau să ai în permanenţă senzaţia că aerul din jur fâşâie şi dă în fiert.
În curând mi se termină şi ultima bandă. Va trebui să mă mut cu totul pe laptop. E logic: nu se mai fabrică maşini de scris, nu se mai fabrică nici bandă. Tot ce ne dă astăzi viaţa peste cap are o logică. Când voi scrie numai la computer, o bună parte, o mare parte din ce am fost şi încă mai sunt moare. Aceasta e adevărata criză prin care trece omenirea: nu mai murim o dată, murim de mai multe ori. Mor părţi din noi.
Ne mor, o dată cu dispariţia maşinilor de scris, o mulţime de reflexe şi deprinderi. Nu e vorba despre simple priceperi, ci despre modificări ale întregului ce suntem. Scrimerii care ajung mari performeri au mâna de concurs mai lungă cu nişte centimetri buni. Cât timp au floreta sau spada în mâna mai lungă, faptul ţine de naturalul competiţiei. După ce nu mai participă la competiţii, mâna mai lungă e o infirmitate. Fără maşina mea de scris, oricâte computere voi mai folosi, devin un infirm.
Am ţăcă
