Jelind sau chiuind după Becali, ne întoarcem cu toţii în aceeaşi casă. Neschimbată.

Are acest destin. Împarte lumea în două, că-i la soare sau la răcoare, ca un personaj de roman întrupînd conştiinţa unei colectivităţi în plină derută. Există cei care îl plîng cu lacrimi atît de mari că aproape sparg parchetul de sub ei. Beculeţul roşu al camerei de filmat e direct conectat la glandă. Un cor de bocitoare însoţeşte în penitenţă un om cu o decizie judecătorească definitivă, privîndu-l de dreptul la o ispăşire demnă. Verdictul e asimilat cu un accident aviatic al cărui pasager unic e victimă a destinului. Evident, nimeni nu se preocupă de destinul comunităţii deasupra căreia a căzut avionul.

Nimănui nu-i pasă de prizonieratul către care sîntem încolonaţi cu toţii la trena acestui subiect, nu există suspine pentru fotbalul riscînd să pătimească la greu din cauza unui om care a crezut că sorcovitul cu dolari şi cotcodăcitul despre încălcarea regulilor vor fi privite ca o peliculă cu Tom şi Jerry. Responsabilitatea comunitară este zero în acest caz. Puterea familiei e maximă. România sînt eu, ar putea spune pedepsitul după vorba unui ilustru predecesor al cărui stră-stră-strănepot a sfîrşit cu capul în coş. Se vrea a ni se inocula ideea că însăşi România a fost condamnată la închisoare. Şi ne ia cu frig pe toţi.

De partea cealaltă sînt cei care exultă - mai mult pe la colţuri, se înţelege, curajul subteran e rezultatul unei lungi şcoli româneşti a laşităţii. Punerea la păstrare a primului limbut al ţării le dă o dulce senzaţie de răzbunare pentru anii de intoxicare. Cu măsură asupra presei care l-a promovat, uitînd că poporul, prin structurile sale de reprezentare, l-a validat. Gigi n-a furat Steaua şi nici pămînturile. I s-au dat. Nimic nu e întîmplător, inclusiv felul în care ne-am lăsat conduşi şi înainte, raportat la alte naţii socialiste. Mai ales