În România înmormântările au devenit celebre, subiecte de presă prin amploarea pe care o au, numărul de participanţi (iată de ordinul miilor) şi prin reacţia nefirească a persoanelor participante.

Ori moartea nu este un prilej de batjocură, nici de spectacol, nici de ipocrizie sau infatuare. Moartea nu se tratează cu grandoare! Ea este intimă şi afectează şi interesează în mod direct familia. Este un contrast de necrezut între moartea şi înmormântarea devenită fenomen social, adică public în România de astăzi şi bunacuviinţă şi caracterul privat al înmormântărilor din ţările civilizate. În acest sens România nu este o ţară civilizată. Chiar în cazul marilor „vedete” sau a personalităţilor din domeniile culturii, accesul publicului, a gloatei, nu este permis. Familia se reculege în pace şi nu este preocupată de măsuri de siguranţă sau de organizarea ritualurilor cu fast. Ba am întâlnit în Franţa anunţuri de decese trimise presei după ce personajul a fost pus în groapă. Un anunţ scurt şi atât. În România tot spectacolul din jurul morţii este sinistru şi respingător. Reportaje în direct, transmisiuni breaking news” şi fotografii cu cadavrul. Este destul de jenant ca cei ce te-au înjurat în timpul vieţii acum să îţi ofere laude şi glorificări. Moartea trebuie tratată cu o anume decenţă este o chestiune personală nu un circ mediatic.

Ce sens are să aduni 30 de popi la propria înmormântare? Ce pot să-ţi facă ţie aceşti popi după ce nu mai eşti în fiinţă? La ce foloseşte imaginea aceasta grotească ? Zeci de clerici (alteori şi câte un mitropolit) ce vin şi transformă un ritual creştin, tragic, de rămas bun, de rugăciune şi melodii funbree, triste, într-o formă de exhibiţionism liturgic şi comercial. Ba mai mult, vezi preoţi ce se roagă şi confecţionează predici lacrimogene exagerate şi lipsite de orice realitate şi adevăr lângă sicriul unui individ care niciodat