In fine, s-a produs! Asteptata, dorita si temuta, asa cum este, oriunde si oricand, orice intamplare unica, Gala Premiilor UNITER a concentrat, ca la fiecare inceput de primavara, de saisprezece ani incoace, interesul si atentia tuturor celor ce lucreaza in bransa teatrului, indiferent ca sunt suporteri ferventi ori inamici jurati ai organismului lor profesional. Si indiferent ca unii ori altii s-au aflat luni, 14 aprilie, in Sala Mare a Teatrului National sau acasa, in fata televizorului. Sau peste mari si tari. Sau in spital. Sau in avion.
Si totusi, peste sarbatoarea de anul acesta a adiat, perceptibila, o boare de tristete. Nu numai din cauza sirului (iarasi...) prea lung al pierderilor suferite de teatrul romanesc in anul care a trecut de la gala precedenta (acest moment, cand pe ecran se perinda fotografiile actorilor, regizorilor, scenografilor, dramaturgilor si criticilor disparuti in intervalul celor douasprezece luni, este intotdeauna tulburator), nu numai din cauza numeroaselor locuri neocupate din sala (niciodata nu am contabilizat, parca, mai multe absente, fie ele si motivate), nu numai din cauza ploii posomorate de-afara; riscand o explicatie, as zice ca starea generala de confuzie, deruta si degringolada din viata teatrala actuala s-a rasfrant si asupra serii festive a Galei. O seara destinata, inca de la infiintare, sa celebreze performanta, excelenta, exceptionalul. Cand insa asupra acestor suprelative cade umbra inghetata a relativ(ism)ului, sensibilitatea de rana vie a artistilor nu poate sa nu reactioneze - fie si inconstient.
Precum altadata filmul romanesc, astazi teatrul autohton abia mai respira; buteliile de oxigen se afla insa la purtator, care nu trebuie decat sa vrea sa le foloseasca. Spre a-l parafraza pe Soarele lui Delavrancea, sa vrea sa vrea sa le foloseasca.
O anumita melancolie a infuzat serii, de altfel
