În România inflaţia trebuie redusă prin competitivitate, nu prin curs. Asta dacă, evident, se porneşte de la premisa că o inflaţie galopantă nu este totuşi soluţia cea mai bună, atât timp cât guvernul este în continuare incapabil să repare structura economiei.
Dacă economiştii au dreptate (şi se pare că au) când acuză BNR că luptă împotriva inflaţiei trăgând cursul în jos, atunci banca centrală a intrat şi ea în hora instituţiilor de stat care încearcă, din pix, să îi facă pe români să creadă că trăiesc mai bine decât o fac. Printre ele se numără deja Guvernul, INS, ANOFM, Fiscul şi multe altele, care încearcă pe cât posibil să cosmetizeze fie lipsa capacităţii şi a voinţei de a reforma economia, fie evoluţia PIB, numărul românilor care nu au un loc de muncă, evaziunea fiscală şi aşa mai departe.
Guvernatorul BNR susţine, pe bună dreptate, că nu ar trebui să se acorde atât de multă importanţă variaţiilor mici ale cursului, adică de sub 4-5%.
Însă când euro ajunge la un nou maxim record, din noiembrie 2010, faţă de dolar şi leul se apreciază, apar semne de întrebare.
Ce rezultate deosebite, ce anunţuri s-au făcut în ultima vreme astfel încât, dintr-o dată, toţi investitorii să aibă mai multă încredere în leu, deci în economia locală? Absolut niciun rezultat, cu excepţia celui privind exporturile. Iar exportatorii, dacă tot veni vorba, resimt cele 3,2 puncte procentuale câştigate de leu în ultima perioadă.
Faptul că avem un curs mai bun într-o economie care merge la fel de prost nu înseamnă altceva decât recunoaşterea, acceptarea şi tolerarea dezechilibrelor. Marja de profit a speculatorilor cu mâncare, cum sunt ei alintaţi de producătorii locali, va rămâne neschimbată. Marja benzinarilor va rămâne neschimbată. În esenţă, toate problemele rămân la fel, doar că sunt prezentate mai frumos, cu o etichetă pe care apare un preţ mai mic. Atât
