Aproape trei decenii despart prima ediţie a romanului Lumea în două zile de cea prezentă, a şaptea. Treizeci de ani, alocaţi în părţi egale celor două epoci pe care cartea le-a traversat, cu un succes deloc periclitat sau diminuat, cu acea măreţie liniştită a operelor cu majusculă. Scrisă şi publicată într-un moment istoric greu, într-un context rigidizat prin reîntoarcerea regimului la poncifele realismului socialist (suntem la numai câţiva ani de la Tezele din iulie 1971), ficţiunea lui George Bălăiţă (care a împlinit în aprilie 70 de ani) a refuzat, din start, o sumă de afilieri, neintrând nici pe culoarul propagandistic, nici pe cel - mai vătuit literar - al romanului politic. Obsedantul roman al obsedantului deceniu, ajuns la inflaţie, devalorizare accentuată prin instrumentarea aceloraşi şi aceloraşi cadre: abuzurile epocii Dej, crimele şi ticăloşiile fixate acolo, netrecând niciodată graniţa temporală către Epoca de Aur ceauşist, consecutivă ideologic, dar purificată de reziduurile anilor '50... Prin asamblarea unor asemenea imagini-stas au fost compuse cu o tristă dexteritate multe, prea multe romane fals-problematizante. Un meniu, chipurile, mai exotic, în fond aceleaşi sănătoase merinde comuniste ieşite din cuptorul ideologic.

In acest câmp de relaţii mortificante, Lumea în două zile oferă un regal, un triumf al imaginaţiei ficţionale ce nu ascultă decât de propriile constrângeri artistice. Rezonanţa socio-politicului nu acoperă şi nu stârneşte vocile romanului, fiind totuşi perceptibilă în fundalul cărţii şi în trecutul unora dintre personajele ei. Aduse în prim-planul narativ, prin extrasele din "presa vremii", frazele-şablon din panoplia limbajului de lemn au funcţia unor savuroase caricaturi verbale. Faţă de complexitatea şi adâncimea eroilor adevăraţi ai romanului, platitudinea celor prefabricaţi (muncitori depăşind stahanovist planul