Fiindca mama era Dumnezeu si Dumnezeu nu se sperie din te-miri-ce, spaima ei facea ca pasarea nevazuta sa capete pentru mine dimensiuni de capcaun. De ani de zile, o data cu instalarea verii, o cucu­vea in­ce­pe dupa cade­rea noptii sa scheaune „cveaauu... cveaauu... cveaauu..." in cran­gurile din ju­rul blocului, ticsit cu vreo cinci sute de suflete: mecanici, van­za­toare, soferi, studenti etc. Jur-imprejurul corabiei noastre, sunt, fireste, mul­te alte blocuri, cu Dumnezeu stie cati locatari. Nu am habar ce fac atunci ve­ci­nii, dar eu pun repede muzica pe com­puter sau deschid tele­vi­zo­rul, sa nu mai aud vaierul. Imi face frica. O frica ve­nind de de­par­te si tinandu-se scai de mine. Demult, cand vreo cucuvea se pornea sa latre prin intu­nericul gros al gradinii, mama - care vedea in co­be un fel de pur­tatoare de cuvant a mortii - tresarea chiar si in somn. Pie­lea de pe brate i se umezea de sudoare. Inima prea-duioasa incepea sa-i bata cu putere pen­­tru viata parintilor ei batrani, a tatei si a fratilor mei pier­­­duti undeva in mica jungla a orasului. Cum, ra­masesem doar noi acasa, de multe ori dor­meam in acelasi pat, frica mamei se revarsa prin mii de canale si in inima mea, trezindu-ma. Saream amandoua la geam, aruncand cu gloante de mama­liga si sare grunjoasa in gol, ca sa omoram prezi­ce­rea neagra. Fiindca mama era Dum­nezeu si Dumnezeu nu se sperie din te-miri-ce, spaima ei facea ca pasarea nevazuta sa capete pentru mine dimen­siuni de cap­ca­un. E clar ca ideea asta mi s-a impri­mat atat de adanc in minte, incat pana de curand nu au schimbat-o nici faptul ca am aflat din carti sau de la tv cum arata, nici maturitatea. Prin urmare, si cucuveaua din cranguri tot uriasa era! Acum cateva luni, cand si-a inceput concertul nocturn, am deschis tele­vi­­zorul pe Mezzo: cantatele lui Bach si Natha­lie Stutzmann. Cantareata cu nume ca al mamei, cu par negr