Casa Radio este o increngatura de coridoare, camarute si tot felul de ascunzisuri prin care se strecoara la odihna tot felul de plimbatori de hartii, dupa ce si-au terminat traseul (daca vrea cineva sa comenteze, ar fi bine sa se abtina, intrucat o parte dintre ei imi sunt cunostinte bune). de VLADIMIR IOAN

SUNETE. Arhiva Radioului ar fi putut sa amuteasca fara munca lui Sebastian Sarca Am facut de vreo douaj’ da ori la dreapta si nu mai putin de 15 la stanga, mereu cu ochii pe secretara care ne conducea, nu ca ar fi fost draguta, desi era, dar ne coplesise spaima ca n-o sa mai iesim niciodata de acolo daca ne pierdem de ea. Am invins! Ne-am trezit in sfarsit la usa celui pe care il cautam, banuind in spatele ei un arhivar cu manecute, praf in par si astm. Stapanul inelelor de banda de magnetofon, adunate in decenii de existenta a radioului. Ne asteptam la aceleasi patetice povesti despre cenzura comunista pe care le-am tot auzit de la revolutie incoace de la diversi functionari ponositi. Cand colo, in fata noastra sare, desi e cam mult spus la volumul sau impresionant, intolit la costum nu-chiar-ieftin, un domn jovial nevoie mare. Nici o legatura de imagine cu ceea ce ne asteptam sa vedem.

CUM S-AJUNGI DIRECTOR. "Da, prietene, am fost numit director al Directiei Patriomoniu in 1996, care de atunci s-a transformat in Editura «Casa Radio», iar eu am ramas tot director. Dar mult mai mult decat titlurile astea iubesc munca mea de realizator de emisiuni." Dl Sarca a inceput de la munca de jos, una grea la vremea respectiva, cand tara un magnetofon de opt kile avand atasat la un capat microfonul enorm care speria copii si provoca avorturi spontane gravidelor din preajma. In conditiile astea s-a desfasurat si proba de angajare in radio, cand a fost trimis pe teren sa faca un material cu chiulangii in prima zi de scoala. A gasit doi rataciti