Când avionul AN-2 s-a lăsat pe-o aripă, brusc, virând spre pământ a ştiut că este ceva în neregulă. Locotenentul-comandor Marian Marin, şeful scafandrilor de luptă ai Forţelor Navale, a văzut apoi cum aparatul de zbor s-a prăbuşit şi a început să ardă cu flăcări din ce în ce mai mari. În avion erau subordonaţii lui, care urmau să se paraşuteze, pregătindu-se pentru misiuni speciale viitoare. Ofiţerul n-a dus palmele la ochi, ci a alergat de la capătul pistei aerodromului spre mormanul de fiare arzânde şi, cu sânge rece, a reuşit să scoată trei dintre colegii săi dintre rămăşiţele avionului. Ce poate fi mai teribil pentru un lider decât să-şi vadă camarazii carbonizaţi şi cu feţele fumegânde? Dar lângă avionul făcut bucăţi, locotenent-comandorul Marian Marin n-a avut timp decât să care trupurile a trei dintre colegii săi şi să le pună la adăpost de preconizata explozie.
Aşadar, în orice moment exista pericolul de explozie, în orice clipă locotenent-comandorul îşi putea pierde el însuşi viaţa. A fost o misiune sinucigaşă a unui adevărat comandant care lupta chiar cu moartea pentru oamenii săi, pentru fărâma de viaţă a celor rămaşi în imposibilitatea de a se ajuta. Pentru un comandant aflat într-o situaţie extremă nu mai contează gradul, vârsta şi specialitatea subordonaţilor săi, fiindcă într-o echipă veritabilă fiecare îşi are rolul bine determinat. Iar acest lucru îl conştientizează cel mai uşor militarii din unităţile speciale, unde întotdeauna primează calitatea şi eficienţa maximă.
Gestul locotenent-comandorului Marian Marin nu ţine de curaj, ci de demnitate şi de responsabilitatea unui ofiţer, lider al unei echipe de elită a Armatei României. Un astfel de comandant este un model nu numai pentru subordonaţii săi, cărora, într-o situaţie de luptă reală, într-un teatru de operaţii precum Afganistanul, le insuflă siguranţă şi p