Deplasarea Stelei la Târgu-Mureş n-a mai avut semnificaţia picnicurilor de altădată. Prietenia cazonă dintre cele două echipe, invocată asiduu în perioada fotbalului cooperatist, are acum termenul de garanţie expirat. Epoleţii au lăsat loc însemnelor civile ale municipalităţii în vestiarul echipei din Târgu-Mureş. Iluzia de independenţă şi de mai bine nu se potriveşte însă realităţii de fapt. Fiindcă în spectacolul blaturilor din trecut, oricât de ordinare ar fi fost ele, parcă încăpea mai mult fotbal decât ne oferă la ora actuală pârâciunile fotbalistice din liga dragomirilor. Afacerile veroase, impostura şi mitocănia suculentă pârjolesc orice tentativă de respiraţie naturală a competiţiei sportive. E vreme de troacă.

Sâmbătă, FCM Tg. Mureş şi Steaua au chinuit fotbalul până la scoaterea lui din sărite. Din acest punct de vedere, reuşita combatantelor şi a marginalilor a fost deplină. Mai grav mi se pare faptul că mare parte dintre făptaşi nu-şi asumă până la capăt meritele neputinţei sinistre de la Tg. Mureş. Iar încercarea lor de a ni se prezenta curaţi şi plăcut uscaţi este de mare audienţă, dar şi de toată jena.

Înfrânţii finali, adică gazdele, precipită torenţial găinile moarte înspre bătătura fluieraşilor. Măgăreaţa a căzut pe capul bietului Alexandru Tudor. Enoriaş al arbitrajului pe care antecedentele îl recomandă ca pe un primitor de excepţie. Rigiditatea lui Alexandru Tudor, proverbială de altfel, poate fi oricând invocată ca unică motivare plauzibilă a căruţei de cartonaşe galbene acordate în meciul de sâmbătă şi a celor patru cartonaşe roşii. Nu intrăm în inventarul galbenelor, fiindcă este prea stufos. Însă este clar, de această dată nici una dintre cele patru eliminări nu poate scădea nota prestaţiei lui Alexandru Tudor. Toate au fost justificate. Ba în vreo două situaţii mi se pare că simplul cartonaş roşu nu este suficient. Pentru huli