Castelul Regal de la Săvârşin a fost transformat, în anii regimului comunist, în aşezământ medical pentru nevrotici, o categorie de pacienţi conştienţi de problemele lor de sănătate, cooperanţi la tratament şi beneficiari ai unei cure sanatoriale în condiţii de confort sporit, care să le redea capacitatea de muncă. Dar, după criteriile de selecţie şi trimitere de la unităţi sanitare de specialitate din toată ţara, nu orice fel de nevrotici, ci „tovarăşi care deţin munci de răspundere, de la diferite instituţii sau întreprinderi“. Această microsocietate a unei aşezări psihiatrice purta denumirea de Sanatoriul republican de nevroze din Săvârşin. Într-o „notă informativă“ a pacientului „Stan Aurel“ (nume conspirativ), „din Regiunea Maramureş“, colaborator al Securităţii aflat în misiune de refacere psihică, regăsim o precizare referitoare la rangul ce îi fusese acordat sanatoriului în ierarhia valorilor sociale promovate de „burghezia roşie“, formulă intrată în limbajul comun pentru a-i desemna pe profitorii regimului comunist. În această notă aflăm şi explicaţiile ideologice ale dreptului la un tratament exclusivist pentru persoanele privilegiate de Partid, contrar principiilor unei societăţi egalitare, aşa cum pretindea statul clasei muncitoare: „Sanatoriul Săvârşin, după cum este cunoscut, era un centru pe plan naţional în problema tratamentului bolnavilor de nevroză. Aci erau trataţi activişti de frunte, ilegalişti, organe MAI etc., elemente de elită ale regimului care s-au sacrificat pentru eliberarea Patriei, pentru construcţia socialismului“. Reconstituit, în prezent, din documentele de la CNSAS, sanatoriul devine din nou vizibil prin proiecţia câtorva secvenţe disparate, atât din filmul istoriei psihiatriei româneşti, cât şi din cel al istoriei Securităţii. Într-un loc anume, la Castelul de la Săvârşin, într-un colţ de provincie, undeva la limi