De cîteva zile, citesc articole ample, scrise cu fălcile încordate, despre incidentul de la Ambasada României din Chişinău. O presupusă reţea de corupţie cu originea în chiar mijlocul misiunii noastre diplomatice, care facilitează obţinerea vizelor româneşti pentru cetăţenii moldoveni, a fost "demascată" drastic de autorităţile grijulii ale regimului Voronin şi de o parte a presei de la Chişinău (Nezavismaia Moldova, Moldova Suverană etc.). Preşedintele Băsescu a replicat abrupt: e o provocare, vom răspunde dur. După cum era de aşteptat, antibăsescienii au reacţionat reflex arătîndu-l, enervaţi, cu degetul pe preşedintele care, din două, una: fie face iarăşi o prostie diplomatică (după prima şcoală de gîndire, cea "politică"), fie se bagă unde nu are ce căuta (după a doua şcoală de gîndire, cea dedicată de doi ani încoace citirii cu acribie antiprezidenţială a Constituţiei). Mă detaşez puţin de detaliile cazului, încă tulburi pentru mine, şi mă gîndesc, în perspectivă mai largă, la relaţia noastră cu Moldova. Îmi vine imediat în minte celebrul poem "Mending Wall" al lui Robert Frost.

Reparînd, împreună cu vecinul, gardul de piatră dintre proprietăţile lor, unul de-o parte şi altul de cealaltă, autorul meditează la rostul gardurilor pe lume, intrigat fiind de siguranţa cu care vecinul repetă un vechi proverb englezesc: good fences make good neighbours. La ce bun gardul dacă oricum nu vrem să intrăm unul pe proprietatea celuilalt, se întreabă omul nostru. Dar continuă, împreună cu vecinul, să adauge pietre în gard, cu o ciudată voioşie. Este, desigur, vorba despre o meditaţie asupra naturii umane care are nevoie de ceea ce detestă. Faţă de gard, ca faţă de orice separaţie, avem sentimente contradictorii. Ceva din noi ne spune că e necesar şi altceva din noi se revoltă. Ceva din noi se simte în siguranţă, cînd gardul e solid, şi se înfricoşează, cînd gardul e