Paradoxul meseriei de profesor este acela ca el nu doar influenteaza, dar si acompaniaza pe elev; are puterea de a impune reguli, dar si negociaza. O analiza a identitatii si rolului profesorului in scoala ni-l infatiseaza ca strateg, antreprenor, artist-interpret; uneori si medic, om politic, magistrat. Om total. Asistam de un timp la o tirguiala penibila, degradanta, injositoare pentru toti, pentru societatea romaneasca, pornind de la salariile bietilor invatatori si profesori. Cind spun „bietilor" ma refer la dascalii adevarati, la cei de vocatie, daruiti scolii, nu la cei care cistiga indecent din meditatii, ciubucuri, ore suplimentare cit nu pot duce si alte mijloace. In scoli si universitati. Mi se spune adesea ca fac parte dintr-o categorie privilegiata; inghit uneori ofense, reprosindu-mi-se ca apartin unei tagme, aciuata in scoli, dar mai ales in universitati, care sint prea avuti si-si etaleaza bogatia cu ostentatie, prin masini, vile, lanturi de aur si bijuterii sclipicioase. Sint fara suflet, fara intelegere pentru copiii si tinerii din fata lor, uneori saraci lipiti, dar dornici sa invete. Se mai invoca si imoralitatea unui troc: salarii pentru reforma. Se poate negocia calitatea educatiei? Ce pot eu raspunde? Nu putem eticheta corpul dascalilor pentru citeva neamuri proaste, educatori fara educatie, frustrati care-si completeaza personalitatea prin artificii de bilci. Nu acestia sint dascalii despre care vreau sa povestesc. Am in minte si in suflet pe altii, unii daruiti pina la identificare cu profesia lor nobila, uitati, marginalizati si umiliti de tot felul de potentati. Acum, ca si in perioada comunista. M-am nascut si am trait intr-o familie si intr-o comunitate de invatatori. Parintii, unchii si matusele, verisoarele, fratii si cumnatii, marea majoritate a familiei apartinea si apartine cimpului social al scolii. Cind se intilneau sau cind ne inti