Este întrebarea ce a frământat milioane de români după cel de-al doilea război mondial. Cu trupele sovietice în ţară, cu Basarabia şi nordul Bucovinei reanexate de Stalin, cu sovrom-urile storcând bogăţia naţională, cu elitele politice şi culturale exterminate, românii au nutrit această speranţă lungi decenii.
Americanii au venit, dar abia după 1989, când servilismul pro-sovietic al lui Iliescu a fost înlocuit de o politică de promovare a valorilor euro-atlantice.
În Basarabia, după război, prea puţini i-au aşteptat pe americani. Mărturisesc că am fost mereu contrariat de acest decalaj de opţiuni şi repere în interiorul aceleiaşi naţiuni, e drept, divizate.
Noi, basarabenii, am fost învăţaţi că americanii sunt inamicul imperialist, întruchiparea răului pe pământ, nişte fiare lacome care vor să devoreze patria socialismului victorios. Acelaşi refren răsuna şi în România comunistă, însă, se pare, el nu a atins fibra profundă a fraţilor noştri de peste Prut. Pe când în Basarabia, unde politica de rusificare a fost ca o ploaie de acid sulfuric, i-am urât pe americani cu aceeaşi furie cu care ne-am urât pe noi înşine.
Din păcate, această percepţie schizoidă a perpetuat şi după dispariţia URSS-ului. Moldovenii şi „noua" clasă politică i-au privit cu mefienţă pe americani, i-au considerat dacă nu duşmani (nu mai aveau motive pentru asta), atunci un sinonim al alterităţii absolute, nişte specimene străine de spiritul şi educaţia pe care au primit-o.
O „educaţie" ce s-a făcut şi în anii independenţei prin intermediul politicii moscovite şi al mass-media ruseşti, dominante aici. Simpatia scăzută a basarabenilor faţă de NATO, explicabilă prin ignoranţă şi decenii de manipulare, este foarte grăitoare pentru dependenţa lor de clişeele Războiului Rece. Cu toate acestea americanii şi valorile lor au pătruns în Basarabia.
De exemplu, faptul că Mol