Stabilită de mulţi ani în Germania, Aurelia Mihai a deschis cu o lună în urmă prima ei expoziţie personală în ţară – The Social Being of Truth – la Muzeul Naţional de Artă Contemporană din Bucureşti, curator fiind Oana Tănase, 3 iunie-30 august 2009. Expoziţia „propune şapte dintre piesele video ale Aureliei Mihai, realizate în intervalul 2002-2008“, doar două dintre filmele ei fiind pînă acum prezentate în România, selecţia urmărind (citez din introducerea Oanei Tănase) „să facă vizibil un set de mecanisme şi strategii cu care jonglează“ artista. Utilizînd un limbaj vizual compozit, apelînd la tehnici de filmare experimentale ori convenţionale, Aurelia Mihai frecventează zone antropologice atipice, teritorii ale socialului privite din perspective surprinzătoare, deschizînd, într-un mod aproape unic, privirea. Vlad Nancă ţi-a dedicat o „ediţie“ a Şcolii Generale (o serie de întîlniri publice programate în fiecare luni), în care ai arătat lucrări absente din expoziţie şi ai stat de vorbă cu oamenii. mi s-a spus că au fost multe întrebări. Ce ai prezentat acolo? A.M.: Am arătat, de exemplu, Cinematograful roşu (2009), care e mult mai cinematografic decît sînt, de regulă, filmele mele, iar întrebările tocmai pe acest subiect au fost: dacă voi continua cu acest limbaj, mai convenţional, sau voi reveni la cel hibrid, între documentar şi ficţiune. Cu toate că nici Cinematograful… nu mi se pare foarte neexperimental, nu e foarte convenţional din punct de vedere al construcţiei: e un loop, sînt doi timpi istorici, 1610 şi 1969, între care există o legătură narativă, în aşa fel încît în orice moment intri, ca spectator în expoziţie, primeşti povestea fie în cronologie directă, fie în cronologie inversă. De-aceea nici nu-l pot trimite la vreun festival de film, pentru că nu are formatul cinematografic adecvat. O.T.: Dar te-ai gîndit, în ce priveşte celelalte lucrări – …