Mă întrebam, din nou, nu mai ştiu a câta oară, de ce un critic trebuie să fie „rău” ca să fie considerat bun. Răsfoiam cronicile de film publicate în „New Yorker” în anii ‘60-’90 şi abia acum reunite în două volume, aproape 1000 de pagini, în traducere franceză, ale Paulinei Kael, 92 de ani, cel mai respectat cronicar de film din SUA.
Reputaţia, cronicarul şi-a făcut-o prin criticele ei acerbe (un recenzent vorbeşte de ferocitate) şi mai puţin prin cele, destule, favorabile regizorilor şi actorilor, la care se referă deopotrivă. De ce negaţia atârnă mai greu la cântar decât afirmaţia? Şi de ce contează atât de puţin dacă cronicarul are sau nu dreptate, dacă a fost obiectiv sau nu? Primul răspuns care îmi vine în minte este că numai „răutatea“ este absolută, în vreme ce toate celelalte sunt, mai ales în posteritate, relative. Asupra „răutăţii”, putem cădea de acord fără să facem neapărat concesii nici propriului gust, nici gustului public. Dreptatea este mult mai împărţită, iar obiectivitatea trece totdeauna printr-un filtru subiectiv. Cât priveşte confirmarea în timp a judecăţilor, ea nu e mai puţin relativă: la fel de împărţită ca dreptatea şi la fel de subiectivă ca obiectivitatea. Mai am şi bănuiala că ţine de psihologia noastră minabilă ca o apreciere negativă să ne facă mai fericiţi decât una pozitivă. Ne bucurăm mai des de răul altora decât de binele lor. Când nu e vorba, fireşte, de noi, ghinionul ne displace mai puţin decât norocul. La nevoie, să moară şi capra vecinului, dacă a noastră nu-i mai roade gardul. S-ar zice că înţelepciunea populară nu e de lepădat nici în critică, literară, de film sau de orice fel.
Recunosc că, dacă le-am pretins tinerilor critici, pe care i-am invitat în decursul timpului să scrie cronică literară în paginile României literare, să fie „răi”, a fost spre binele lor. Vreţi să vă afirmaţi? Negaţi! În c
