Vom vorbi despre un cerc vicios. Despre o situatie care, pana in prezent, a parut a fi fara iesire. Si care se agraveaza pe zi ce trece. Ma refer la starea taranului roman. La o populatie rurala care reprezinta peste 40 la suta din totalul romanilor. Probabil recensamantul, atunci cand vom avea datele finale, va confirma acest procent. Ei bine, acesti oameni traiesc, cei mai multi, in mizerie ca efect al unui aparent paradox. Ei au pamant, dar nu au pamant.
Dupa decembrie 1989, s-a luat decizia politica ca cetatenii oraselor sa-si poata cumpara, la preturi foarte mici, locuintele de stat in care traiau. In ceea ce-i priveste pe tarani, ei nu au putut beneficia de aceasta masura. In schimb, li s-au dat mici loturi de teren, fara a le fi puse insa la dispozitie si mijloacele de a-l lucra.
Si ce s-a intamplat in cei peste 20 de ani care au trecut? Aceste mici proprietati agricole care au insemnat, in sine, o faramitare a agriculturii, au fost, la randul lor, in urma unor decese, impartite intre mostenitori. Ca efect al pauperizarii cronice a oamenilor de la sate, taranii nu au mai dispus de mijloacele financiare necesare pentru a efectua lucrarile de cadastru si a plati taxele notariale in scopul inscrierii terenurilor in cartea funciara. Mai mult, unele familii nici nu au mai reusit sa isi materializeze operatiunile de succesiune.
In cele mai multe dintre satele romanesti, saracia este cronica. Iar a doua realitate socanta este ca terenurile care le apartin taranilor sunt de multe ori nelucrate. Acoperite de balarii. Romania importa alimentele de baza din Bulgaria, din Turcia, din state ale Uniunii Europene. La nivel national, sunt aproape doua milioane de hectare de teren aflate in aceasta situatie. Atat de mult teren nelucrat genereaza scenarii uluitoare. Iata un exemplu: un cetatean din Dambovita, observand ceea ce observam toti s
