Zilele trecute m-a sunat un prieten vechi, plecat de mult în străinătate, să mă întrebe cine este domnul X. I-am spus ce ştiam şi l-am întrebat de ce-l interesează domnul X. Şi mi-a explicat. Îl ascultase la o emisiune TV, pe nu ştiu care dintre canalele noastre internaţionale, şi avusese o revelaţie: de ani de zile, nemaiavînd legătură cu limba română decît prin intermediul respectivului canal de televiziune, ajunsese să creadă că a început să uite limba, că nu mai ştie să vorbească aşa cum se vorbeşte "acasă", adică bine, corect, normal. În orice caz, limba românească, aşa cum o mai vorbea el din cînd în cînd cu soţia sa în casă, semăna din ce în ce mai puţin cu aceea pe care o vorbeau "românii adevăraţi", din România, la televiziune. Cînd l-a ascultat însă pe domnul X, a exclamat fericit: ăsta vorbeşte ca noi! Vorbea bine, corect, normal - ca şi el! Dar era mai degrabă o excepţie şi de aceea dorise să ştie cine este acest domn X. S-ar putea ca voi să aveţi o problemă, nu eu - a mai comentat prietenul meu. Am impresia că voi aţi uitat să vorbiţi corect româneşte, nu noi, aici, în străinătate... Exagera puţin, evident, pentru a da mai multă forţă "revelaţiei" sale. Dar s-ar putea să aibă ceva dreptate şi noi să avem într-adevăr o problemă cu vorbirea noastră publică! Am început să mă gîndesc şi am încercat să identific, din experienţa mea de telespectator şi fără pretenţii de sistematizare, cîteva caracteristici ale acestei vorbiri publice. Iată ce a rezultat: - Cam multe agramatisme - dar să trecem peste asta... - Sărăcirea vocabularului. Explicabil, să spunem. Este adevărat că, dacă ştii ce ai de spus, poţi să o spui şi în cuvinte mai puţine şi mai simple - iar acest lucru este necesar în comunicarea de masă. Problema apare însă cînd crezi că poţi să o spui cam oricum şi apar derapajele lingvistice, atunci cînd, pretinzînd că vorbeşti pe înţelesul tuturor,