La finala Andy-Nole m-am simţit indecent

Vineri, în transmisia de la Tallinn, am auzit de două ori într-un singur minut că faza celui de-al doilea gol, combinaţia Torje - Marica, este nemaipomenită; de nu ştiu cîţi ani nu mi-a mai vibrat în timpan acest adjectiv românesc, şi lung, şi lat, într-un joc al României; nu discut faza - era frumoasă, dar nemaipomenită? Nu mai simţim diferenţa dintre frumos şi nemaipomenit? Marţi, cu a 199-a echipă din lume, ni s-a spus, tot apăsat, că Torje joacă formidabil… juca bine spre binişor, dar chiar formidabil?

În fine, dacă ceva a fost curat nemaipomenit, curat formidabil, asta s-a petrecut la Flushing Meadows, în cele două finale ale doamnelor şi domnilor. Ele au consacrat - nu zic că au descoperit - o dimensiune a omenescului în sport, fie el în 11 contra 11, sau unu contra unu: puterea de a suporta eforturi extraordinare, anduranţa în excelenţa jocului. Ceea ce ne-au dat Murray şi Djokovici, timp de 5 ore, cu game-uri şi seturi zdrobitor de lungi, a atins insuportabilul. Cum s-a observat lesne şi limpede, s-a ajuns la o luptă fizică între doi oameni despărţiţi de un fileu.

A fost o încrîcenare cumplită care - ca să zic aşa - m-a făcut să mă simt indecent în fotoliul meu. Nu ştiu dacă Murray cu Djokovici deschid o nouă pagină în tenis, aşa cum să cere, nesătul, în toate. Stilul lui acceptat ca defensiv are vicleniile torturante ale unui rechin greu de capturat; hotărît, nu el este omul care să mă consoleze la apusul irevocabil al lui Federer, învins într-o zi “fără” de un Berdych în stare de graţie, neconfirmată în faţa cruzimilor lui Andy. Totuşi, capacităţile de anduranţă în excelenţă ale lui Murray şi Nole (să vină şi Nadal!) dau şi vor da tenisului un tot mai accentuat caracter “de groază”, în sensul cel mai ironic şi tandru al termenului. Entuziasmantă - nu numai pentru mine, ci şi pentru V