Nu ştiu ce spun alţii, dar eu unul m-am plictisit de înjurăturile din textele de hip-hop. M-am convins de chestia asta ascultînd Ombladon, Condoleanţe. Atunci cînd sînt folosite doar ca umplutură estetică sau pentru îngrozirea teribililor duşmani (vezi ziariştii tăntălăi, criticii muzicali care niciodată nu vor înţelege nimic, un anume domn Pilif din CNA şi CNA-ul însuşi), efectul produs devine cumva acelaşi cu cel al filomelelor, astrelor şi privighetorilor din poeziile păşuniste de secol XIX. Nişte tinichele atîrnate inutil de gîtul mesajului, menite doar a zdrăngăni la maxim din maşinile decapotabile oprite la stop, pentru a pune în valoare ochelarii de soare ai domnilor şoferi, pentru a se asorta cu bengozitatea băieţilor aflaţi la colţ de bloc sau pentru a alunga monotonia din vieţile băieţilor cuminţi. (Nici imaginea cu tinerele june oftînd la ferestre şi cetind o poemă de amor nu mi se pare mai brează.) Dacă mesajul e altul, şi anume să aflăm că avem de-a face cu nişte băieţi răi, mă simt încă o dată nevoit să-mi exprim regretul şi plictiseala: ştiam treaba asta de cîţiva ani buni şi nu mai simţeam nevoia să mi se reamintească. Nici măcar ghiduşia şi recursul la nonconformism nu mi se mai par că ţin, atît timp cît sînt folosite şi răsfolosite ca nişte simple artificii de retorică. Singura parte care stă în picioare şi pentru care Condoleanţe merită cu prisosinţă elogii şi banii dumneavoastră este cea în care Ombladon renunţă să mai fie un pişicher supărat pe viaţă şi, fără farafaslîcurile sau fentele de băiat rău, rămîne doar cu sinceritatea, explozivă, netrucată şi bine ri(t)mată a unui om supărat pe viaţă. Toată ciudăţenia legată de înjurături este că ele încetează să mai fie obscene odată ce versurile vor să-ţi transmită o poveste mai gravă şi

mai de şteaptă decît cea a unor răfuieli mai mult sau mai puţin simpatice. Cu piese ca "Egali din naşte