Fiecare "-escu" ce a trecut pe la Cotroceni în ultimii 20 de ani a pus cărămidă pe cărămidă la ceea ce astăzi se consideră un argument irefutabil în gâlceava lui Băsescu cu Andrei Marga&Victor Ponta, şi anume că Legea Supremă îi garantează preşedintelui drepturi depline în materie de politică externă. În fond, totul se rezumă la o ambiguitate constituţională.
Să ne uităm în lege întâi: Articolul 80 din Constituţie: "(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate".
Trecem cu vederea articolul 2, care nu pare să aibă vreo aplicabilitate date fiind realităţile politice, şi ne aplicăm asupra primului articol.
Da, preşedintele REPREZINTĂ România, dar ceea ce Constituţia omite să ne spună, deloc întâmplător, este ce anume înseamnă reprezentarea aceasta. Înseamnă oare că preşedintele personifică (este simbolul) sau, mai degrabă, că personalizează (conduce potrivit concepţiei lui şi unui mandat) România peste hotare?
Fiecare preşedinte de până acum a ales cea de-a doua variantă. În realitate, însă, există la fel de multă bază legală aici cât adevăr e într-un comentariu literar. Fiecare cum şi ce vede.
Un alt indiciu pentru arbitrarea meciului pe tema politicii externe vine din aceeaşi Constituţie: Articolul 102 - "(1) Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice".
Preşedintele, după cum o spun şi Legea 590/2003, şi un alt articol din Constituţie (Articolul 91), poate semna tratate
