Ruşii îi numeau cosmonauţi. Americanii le spuneau astronauţi. Nici unii, nici alţii n-au navigat prea departe. Ruşii n-au ajuns chiar în cosmos - adică n-au reuşit să-şi trimită oamenii mai departe de orbita Pamîntului, care e, totuşi, la 300-600 de kilometri departe de casă. Pentru cei cu preocupări mai puţin tehnice, trebuie spus că în cosmosul vizitat de ruşi mai e destul aer pentru ca frecarea cu el să ceară din cînd în cînd corecţii de orbită. Astronauţii americani n-au ajuns nici ei vreodată la alte astre decît satelitul nostru natural de care ne despart doar vreo 400 de mii de kilometri. Misiunile NASA cu naveta spaţială sar doar cu puţin mai departe decît uitatele misiuni din anii '50 cu avioanele cosmice din seria "X", construite tot de americani. Naveta spaţială rusă "Buran", o replică reuşită a celei americane, zace în cimitirul spaţial, acolo unde se odihnesc, sub formă de prototipuri sau doar proiecte, misiunile către Marte, navele interstelare ori colonizarea Lunii. Pentru cine a crescut în anii '70 şi '80 cu lecturi din Ştiinţă şi tehnică, anul 2000 oferă un peisaj cosmic dezolant. Skylab a căzut de mult. Mir a ajuns şi ea la peşti de vreo cîteva săptămîni. "Noua" staţie spaţială internaţională nu e nici o revoluţie: se învîrte tot în jurul Pămîntului şi, cînd va pleca de acolo, va ajunge tot în Pacific, şi nu în Proxima Centauri (una dintre stelele din apropierea sistemului nostru solar, după cum îi spune şi numele). În loc de americani sau ruşi blonzi şi veseli, aşa cum ne arătau revistele acum 25 de ani, în misiunile către Marte se trimit roboţei mici şi bruneţi. Cînd şi dacă ajung pe planetă (din ultimele 4 misiuni, 3 s-au pierdut), aceste automate făcute pe genunchi cu bani puţini ne trimit vederi cu bolovani. Nici o misiune n-a aflat cu certitudine dacă pe bolovanii aceia trăieşte măcar o bacterie sau dacă praful marţian ar putea fi toxic