Ion Iliescu a fost un consecvent aparatcik comunist. In conditiile in care dictatura lui Ceausescu a devenit tot mai aberanta, Iliescu a fost relativ marginalizat. Nu a fost arestat, nu a fost anchetat. Nu si-a ridicat vocea niciodata impotriva sistemului comunist, a refuzat sa semneze “Scrisoarea celor 6″, alaturi de Gheorghe Apostol, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu, Constantin Parvulescu, Silviu Brucan si Grigore Raceanu. Si-a ascuns gandurile “seditioase” cat a stiu de bine. Dupa decembrie 1989, a facut tot posibilul pentru ocultarea adevarului despre Revolutie, s-a opus decomunizarii, a organizat torpilarea partidelor democratice si subminarea renascutei societati civile. Ion Iliescu a fost direct implicat in tenebroasele actiuni care au urmat fugii cuplului Ceausescu, in organizarea simulacrului de proces, in mineriade si in geneza “Patrulaterului Rosu”. Idealul sau a fost si nu cred ca a renuntat la el, cel iacobin. Monarhismul sau de ultim ceas este cinic si oportunist. Ion Iliescu, un personaj care si-a inceput cariera politica va tanar activist UTC, participand la masluirea alegerilor din noiembrie 1946, nu a fost si nu este un sustinator al societatii deschise.
Sigur, in 1995 a acceptat alternanta, un lucru care trebuie recunoscut. Era insa dupa disparitia URSS, la un ceas istoric in care doar Lukasenko mai incerca mentinerea vechiului sistem dictatorial-politienesc in Europa. La 82 de ani, Ion Iliescu propune o serie de reflectii despre propriul destin politic. Am stat de vorba in 2003 cu Ion Iliescu. Am publicat o carte de dialoguri in 2004, cand credeam ca Iliescu se va retrage din politica (in 2003 publicasem cartea “Stalinism pentru eternitate” in engleza, a aparut in romaneste in 2005). Am constatat atunci ca, spre deosebire de un Barladeanu, care a admis ca optiunea istorica a lui Corneliu Coposu a fost cea corecta, Ion Iliescu raman
