La un an si ceva dupa ce am trambitat sus si tare, in stanga si in dreapta ca, in pofida profetiilor sumbre ale propriei mame, eu nu voi trece prin criza de 30 de ani, iata ca s-a intamplat.

Desi, ca sa fiu sincera, e mai degraba criza de 31 de ani, avand in vedere ca nu mai am mult si nici macar n-o sa ma mai identific cu biata eroina balzaciana. Tragedia a fost declansata de un articol dintr-o prestigioasa publicatie occidentala, in care se analiza concluzia unui studiu foarte serios, potrivit caruia, de la o anumita varsta (nu foarte indepartata de a mea), femeile devin pur si simplu invizibile.

Ca sa nu dau apa la moara colegului amabil care mi-a exploatat fara mila teama de Psycho si de vampiri, nu o sa insist asupra faptului ca un alt personaj care mi-a provocat cosmaruri a fost Omul Invizibil. Voi spune deci ca, numai la gandul ca nu mai am mult si ma topesc in atmosfera, mi s-a facut oarecum rau.

Dupa cateva zile mi-am mai revenit din soc si, tocmai cand ma simteam mai bine, a venit lovitura de gratie, tocmai de unde ma asteptam mai putin. De fapt au fost doua: soferul maniac s-a uitat absent PRIN mine de vreo doua ori in timp ce-i spuneam ceva si asta in conditiile in care NU se juca la calculator si nici NU se uita la vreun documentar despre spatiu/poduri/masini sport/motoare/razboi.

In al doilea rand, o alta persoana pe care o vom numi Stenahorel (din motive de temperament) si care de obicei se enerveaza doar cand cineva respira mai zgomotos in preajma lui, se uita in gol in vreme ce eu ma tot agitam sa-i atrag atentia cu ultima barfa.

Nici macar nu m-a amenintat cu tot felul de violente, cum facea in vremurile bune. Asa ca adevarul crud m-a izbit din plin: devin invizibila. Desi adesea ma surprind gandind ca un prescolar, se pare totusi ca ma indrept vertiginos spre criza varstei mijlocii.

In disperare de cauza, m-a