Mihai Chiţac a fost un vierme josnic şi mediocru, iar singurul cadou care i se cuvine este un DVD din care să răsune refrenul din Piaţa Universităţii: „Chiţac, Chiţac, să fie ras în Mihai Chiţac a fost un vierme josnic şi mediocru, iar singurul cadou care i se cuvine este un DVD din care să răsune refrenul din Piaţa Universităţii: „Chiţac, Chiţac, să fie ras în cap!” Mai rar un aşa ticălos, capabil să omoare oameni pentru a-i salva fundul lui Ceauşescu şi, apoi, pe al lui Iliescu.
Generalul Stănculescu, în schimb, va rămâne un capitol de manual. Omul acesta a văzut şi a făcut multe. A supervizat trecerea puterii de la un dictator comunist la un regim aproape democratic. Pe 22 decembrie 1989 a stat aproape de Ceauşescu, dar şi de Iliescu. Pe 25 decembrie a supervizat, la Târgovişte, procesul şi execuţia cuplului dictatorial, pe care cu trei zile înainte îl condusese, sfios, la liftul din sediul CC al PCR.
Să recapitulăm trei momente cruciale: 1. pe 22 dimineaţa, după sinuciderea (lichidarea) lui Vasile Milea, Stănculescu este numit de Ceauşescu la cârma Armatei; 2. două ore mai târziu, după fuga dictatorului şi urmare a deciziei acestuia, devine comandantul de facto al României; 3. după alte circa două ore, îi transferă puterea lui Ion Iliescu.
Acum, Stănculescu şochează: „Regret că am lăsat puterea din mână şi am dat-o societăţii civile. Trebuia să fac o dictatură militară timp de doi ani. M-am gândit că eu nu sunt Pinochet. Acum îmi pare rău”.
Probabil că şi-ar fi putut conserva puterea supremă, în haină militară, timp de câteva săptămâni sau luni. Dar până la urmă, în contextul geopolitic al anilor ’90, tot la democraţie am fi ajuns. Iar „generalul cu piciorul în ghips” – tot în instanţă şi la puşcărie.
Poate că e răzbunarea destinului: nu i se întâmplă oricui să facă avioane de hârtie în sala de