Pe vremea când erau doar nişte desene animate, nu seriale, erau net mult mai reuşiţi, aceşti albăstrii, care fac o sumedenie de prostii. Ajunşi la Hollywood s-au vulgarizat, şi-au schimbat numele în Smurfs (copiindu-i pe olandezi ori pe englezii care i-au adoptat mai demult).
Şi-au păstrat foarte puţin din farmecul pe care îl imprimase belgianul Peyo (pe numele său adevărat Pierre Culliford), care i-a inventat pe 23.10.1958. Numele s-a născut dintr-un lapsus. Era la masă, cu un prieten, şi n-a mai nimerit cuvântul „sare". I-a zis „Strumpf". Amicul a intrat în joc şi a compus tot felul de derivate, din această ciudată sonoritate. Pentru că trebuia să existe şi un personaj negativ, care să-i chinuiască pe ăi bunuţi-piticuţi, care cam seamănă cu cei din Albă ca Zăpada, a apărut Gargamel, în 3D şi chiar pe IMAX.
El este evident inspirat pe ecran de Hank Azaria, care-i dă glas în original, şi pe care probabil nu o să-l uităm niciodată, pe când făcea pe amantul ridicol al Catherinei Zeta-Jones, în „Logodnicii Americii". Un lucru extrem de enervant este faptul că un motan gălbior - portocaliu, vor spune alţii - are un rol extrem de antipatic, ceea de îi derutează pe copii, şi mai cu seamă pe cei mici, care deja sunt foarte ataşaţi de aceste animăluţe de casă.
El este afurisit, scârbos (vezi scena cu scuipatul şomoiogului de păr, care fusese mult mai elegant rezolvată în Garfield); şi chiar dacă spre final se încearcă o reabilitare, e prea târziu. Pe româneşte îi dă glas Mihai Bisericanu (care merita o soartă mai bună), vrăjitorul cel rău şi penibil (şi sâsâit, pe de-asupra) e genialul Şerban Pavlu, Andreea Bibiri e Ştrumpfiţa (care, pe americăneşte, este Katy Perry, cantautoare şi actriţă, mai ales de televiziune), în animaţie având deja ceva experienţă (jucându-şi însă propriul rol, în Simpsoni, unul dintre episoadele de Crăciun).
În lupta de box-o