Herta Müller,

Mereu aceeaşi nea şi mereu acelaşi neică. Eseuri.

Traducere din germană şi note de Alexandru Al. Şahighian,

Ed. Humanitas Fiction, 2011

Eseurile Hertei Müller din Immer derselbe Schnee und immer derselbe Onkel (Mereu acceaşi nea şi mereu acelaşi neică, în traducerea inspirată a lui Alexandru Şahighian) sunt mai mult decât tulburătoare.

Nu numai prin cele povestite din copilăria şi tinereţea cuprinsă de „cercul drăcesc” al vieţii sub ameninţare, nu numai prin grozăvia persecuţiilor îndurate cu incredibil curaj, nu numai prin portretele de prieteni şi neprieteni, ci şi la nivelul limbajului, prin legăturile misterioase între cuvinte, între idei, cele pe care nu le poate crea decât talentul. Probabil că legăturile între cuvintele-cheie s-au închegat de la sine, fără „premeditare”, dar ele dau un ostinato „cifrat” întregului text, de parcă ar fi fost voit. Iată un exemplu: Cuvântul lalele (preluat din mult prea cântatul şlagăr optimist „Lalele, lalele... frumoasele mele lalele”) , sugerează deopotrivă lălăitul, cât şi bâlbâiala, lenea minţii. Este un cuvânt oriental, Herta Müller a intuit bine: cuvântul laleh denumeşte, în persană, o floare-simbol (căci consoanele din laleh, LLH, sunt aceleaşi ca în Allah). Turcii au preluat simbolul, aşa încât „epoca lalelei” a dominat lumea otomană. Astfel, numele acestei flori, despre care foarte puţini mai ştiu că e semn oriental, a ajuns în limba română, şi instinctiv cuvântul a fost repetat în comunism până la saturare – căci nu e oare comunismul tot un „curent din Orient”? Directorul fabricii în care traducea Herta Müller purta în fiecare zi altă culoare de cămaşă brodată cu o mică lalea neagră – ordine repetată identic săptămână după săptămână – până ce „sclavii” fabricii au transformat cuvântul „lalele” într-o ironizare secretă, „catapultând frica în derâdere”. „