Stiti cat de aglomerate sunt mijloacele de transport in comun. Ati trecut prin periile mizantropiei in autobuze in care nimeni nu deschide un geam statii intregi. Cunoasteti rautatile soferilor care se fac ca nu te vad cand zgarii usa rugandu-i sa-ti deschida, desi sunt la 20 cm de statie sau care refuza sa te astepte inca cinci secunde desi il intreci pe Carl Lewis. Nu despre asta scriu. Ci despre cea mai extraordinara experienta pe care am avut-o intr-un mijloc de transport din Bucuresti.
De ce sa mint? S-a mai intamplat o data cand, dupa ce m-a vazut rupandu-mi degetele incercand sa deschid geamul (stiti autobuzele alea noi), soferul s-a dat jos intr-o statie si a venit personal sa deschida geamul. Dar eram numai trei calatori si era weekend.
In alta zi, acum cativa ani, am urcat intr-un 783 al carui sofer asculta Jethro Tull. (Dar mereu mi-am spus ca soferii de pe 783 sunt mai cosmopoliti.)
Ei bine, saptamana trecuta, m-am urcat la Favorit intr-un troleibuz 91 si am ascultat jazz. Nu manele, nu postul acela care da numai melodii romanesti sinistre. Nu, tata. Nina Simone. Patru statii am mers, patru statii am ascultat jazz.
Nu era cine stie ce aglomeratie, suficienta ca sa nu pot ajunge la sofer sa ma bag in vorba cu el. Dar m-am tot uitat in retrovizoare. Imbracat in alb, cu niste ochelari frumosi de soare. Or fi importat autobuzele noi cu tot cu sofer? (Un prieten mi-a spus pe urma ca o fi fost un intelectual afectat de criza...)
Iar muzica nu-ti zdrobea timpanele ca sa remarci gusturile elevate ale soferului. Picura in surdina, suficient cat sa lumineze intreg vehicolul si sa-i faca pe calatori, poate mi s-a parut, sa fie mai atenti unii cu altii. Cred ca muzica venea de la radio, dar ce mai conteaza?
Aceasta intamplare - neverosimila, dupa cum a spus alt prieten - mi-a schimbat ziua. M-am dus
