Când te izbeşti de zidul de oameni care năvăleşte pe scările staţiei de metrou, când treci pe lângă indivizi care scuipă pe stradă, când vezi femei isterice care îşi iau copiii la palme şi adolescenţi care la trei cuvinte pronunţate aruncă două obscenităţi, când depinzi de oameni care nu mişcă un deget fără să te jupoaie de bani, când te obişnuieşti să vezi numai mutre acre, când eşti înconjurat de indiferenţă şi când începi să crezi că spiritul civic e doar un mit, se întâmplă să dai peste un sâmbure de speranţă. Şi nu poţi să nu-l ocroteşti, deşi ar fi mai simplu să-l azvârli în deşertul neîncrederii, pentru că, nu-i aşa, “cu o floare nu se face primăvară”.

Faptele bune se întâmplă mai des decât ni se pare nouă şi ne încălzesc sufletele atunci când le descoperim. Un domn ajută o tânără foarte stresată de apropierea milimetrică dintre maşina ei şi celelalte să iasă cu bine din parcare; un tânăr îşi întrerupe convorbirea telefonică pentru a-i atrage atenţia unui trecător că i-a căzut un document din buzunar; un şofer opreşte seara, pe o ploaie sâcâitoare, la semnele unui autostopist, şi refuză să-i ia banii pentru ajutorul oferit; un călător îi atrage atenţia unei bătrâne că şi-a uitat geanta în tren - sunt întâmplări reale, pe care uneori nici nu le băgăm în seamă pentru că le considerăm normale sau poate pentru că nu mai suntem în stare să le preţuim.

Din fericire, cinismul nu învinge întotdeauna. Există oameni care sar necondiţionat în ajutorul celorlalţi şi pe care nimeni nu-i poate convinge că dacă se implică se complică. Frumoşii anonimi ne uimesc şi apoi dispar din viaţa noastră. Uneori, înainte să li se spună măcar atât: mulţumesc!