Comesenii mei comandă o pizza la o terasă din Centrul Istoric al Capitalei. După ceva vreme, ne pomenim în mijlocul mesei cu o cutie de carton şi cu un băiat care se tot foia în jurul nostru (pesemne aştepta un mic bacşiş). Mărturisesc, mi-am dat seama târziu că pizza pe care o comandasem din meniul terasei fusese adusă de o firmă de livrări la domiciliu. Despre tacâmuri sau măcar o farfurie nu mai putea fi vorba, terasa nu avea aşa ceva. Bine, nu avea nici pizza (o ceruse la o firmă de livrări), dar asta e altă poveste!
Acelaşi Centru, altă zi, altă ispravă. Mă aşez cu un grup de colegi la o terasă. Am ieşit în oraş ca să stăm puţin de vorbă. Şi am stat. 20 de minute până când am primit meniul şi vreo 30 de minute până ne-am săturat să aşteptăm ca cineva să ne ia comanda. Mă gândesc câte ore mai dura să ne şi aducă băuturile (printr-o firmă de livrări, cel mai probabil)...
Altă terasă, după colţ. Eu şi comesenii mei am fost un grup de clienţi nesimţiţi. Am comandat şi al doilea rând de bere, iar unii dintre noi, mărturisesc, mă aflam printre ei, intenţionam să mai cerem încă un rând. Ne-a ajutat chelnerul să ne răzgândim cu un îndemn cât se poate convingător: „comandaţi tot deodată că mă dor picioarele să fac atâtea drumuri până la bar!". Mi-a fost frică şi m-am conformat!
În Centrul Istoric al Capitalei este foarte frumos! Pizza e adusă de firme de livrări, iar, dacă ai noroc şi te bagă în seamă, chelnerii te avertizează să nu comanzi prea mult. Nu mai spun nimic despre mesele întinse pe toată lăţimea străzii printre care abia se strecoară trecătorii şi de coatele şi poşetele cu care te lovesc, din greşeală, în ceafă. Nu zic nimic nici despre dalele sparte, clădirile dărâmate cu puşti în fundul gol care aleargă prin faţa lor, nici despre gropile acoperite cu placaje îngăurite pe unde îşi scot capul şobolani hămesiţi ce privesc lacom către coşurile
