Pentru multi dintre romani, Dumnezeu e un fel de sef ale carui pretentii se pot rezuma in maximum zece puncte. Tratandu-l din perspectiva proverbului care spune sa nu stai in spatele calului si in fata sefului, popestii si ionestii nostri se simt mai bine in afara zidurilor de pe care ochiul divin, incadrat de triunghiul cuprins de nori, ii priveste parca mustrator si de aceea calca in biserica, atunci cand o fac, doar la praznicele mari. Chiar daca cucernicia este o virtute rezervata babelor, nici ereziile nu sunt la mare pret intre Carpati si Dunare, si de aceea abordarile polemice referitoare la credinta si la slujitorii sai vocationali sunt la noi rarisime.
O exceptie cu atat mai interesanta cu cat abordarea se realizeaza cu mijloace nonverbale, plastice, o inregistreaza artistul bucurestean Alexandru Radvan cu expozitia sa intitulata Memoriile lui Constantin de la Muzeul de Arta clujean.
Demersul sau se construieste in jurul personajului care a fost imparatul Constantin al Bizantului, ramas in istorie pentru oficializarea crestinismului ca religie a imperiului roman, dar si pentru luxul si luxura anturajului sau. Cel care a fost ulterior sanctificat alaturi de mama sa, Elena, este simbolic asociat inceputurilor crestinismului ca reper al puritatii in concretizarea invataturilor cristice.
Expozitia lui Radvan urmeaza insa o alta pista si devine interogativa cu privire la destinul acestei religii ce stapaneste azi o lume cu nimic mai buna decat cea pe care o gaseau inceputurile sale in urma edictului de la Milano. Picturile ce evoca transa extazului mistic, a suferintei in numele credintei par mai degraba exhibitii rutinate, atent insusite, ale unui ritual obligatoriu, lipsit de substanta, al filistinismului din societate. Celebrele cuvinte din visul imparatului, "In Hoc Signo Vinces", "subtitreaza" ironic tabloul expozitiv al felului in care
