„Adevărul“ vă propune o scurtă incursiune în enciclopedica operă literară a lui Adrian Păunescu, trecând de la formidabilul lirism la poezia de la curtea Ceauşeştilor. De la primul volum de poezii, lansat în anul 1965, până la salvele de tun care i-au anunţat decesul, Adrian Păunescu le-a făcut pe toate: a fost cel mai bun poet al unei întregi generaţii, a fost iubit pe scena Cenaclului Flacăra şi citit în zeci de reviste şi ziare.

A un fost prieten apropiat al puterii comuniste, pe care a lăudat-o şi a criticat-o deschis şi, după ce a asistat, izolat, la Revoluţia din decembrie 1989, a îmbrăţişat şi „lirismul" politicii. Indiferent de preocupările sale din afara literaturii, Adrian Păunescu a continuat să scrie versuri. Câte dintre acestea sunt, însă, poezii?

A fost poezia sacrificată de activitatea politică?

Absolvent al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, Adrian Păunescu a profitat de relativa liberalizare ideologică a regimului comunist pentru a deveni „copilul teribil al poeziei româneşti".

Din dosar:

Unde se termină literatura lui Adrian Păunescu?

Poezia de senzaţie, care a şocat întreaga lume literară în anii '60, a fost înscrisă în volume grele precum: „Ultrasentimente" (1965), „Mieii primi" (1966), „Fântâna somnambulă" (1968). Au urmat: „Istoria unei secunde" (1971), „Repetabila povară" (1974), „Pământul deocamdată" (1976), „Manifest pentru sănătatea pământului" (1980), „Iubiţi‑vă pe tunuri" (1981), „Rezervaţia de zimbri" (1982), „Manifest pentru mileniul trei" (1984), „Locuri comune" (1986), sau „Într-adevăr" (1988).

Relaţia sa privilegiată cu sistemul comunist i-a conferit însă un statut special, care şi-a pus, treptat, ampernta şi pe creaţia sa literară.

Uzina de poezie

Poeziile patriotice şi cele adresate Elenei şi lui Nicolae Ceauşescu există şi fac parte din uriaşa uzin