Nu, românii nu sunt o naţiune de sportivi. Avem doar câţiva supercampioni. Punct. Atât şi nimic mai mult. „România este cea mai frumoasă şi cea mai bogată ţară din lume!”, ni se spunea în manualele şcolare din „epoca de aur”. Între timp, „şoimii patriei” şi pionerii acelor vremuri au crescut mari şi, probabil, cei mai mulţi dintre ei şi-au dat seama că totul a fost ţeapă în cel mai pur stil mioritic. În mileniul III, a te lăuda că eşti român în afara graniţelor ţării poate fi un act de curaj, în contextul în care până şi foştii mari campioni (vezi cazul vicecampionului olimpic la box, prins la furat la Vatican) ne fac „celebri” în ziarele de scandal, fără să ne dorim acest lucru.

Medaliile cucerite de sportivii noştri la competiţiile internaţionale se transformă în astfel de momente într-un adevărat burete virtual, care şterge „petele negre“ de pe imaginea României. Deşi ne văităm că suntem în colaps, ne dăm noi de trei ori peste cap şi tot reuşim să strângem o „căruţă de medalii” în fiecare an. Din păcate, aceste succese sunt prost interpretate de opinia publică şi nu fac decât să ne afunde treptat într-un abis din care riscăm să nu mai ieşim prea curând. Devenim brusc patrioţi când îl vedem pe Marian Drăgulescu pe podiumul de premiere la Mondiale. Ne umflăm repede în pene ce naţiune de sportivi suntem! Oare câţi dintre noi fac însă sport măcar o dată pe săptămână?! Cei interesaţi pot căuta statistici pe bine cunoscutul „goagăl” şi se vor lămuri cu siguranţă că rata obezităţii la români este una alarmantă.

Nu, românii nu sunt o naţiune de sportivi. Avem doar câţiva supercampioni. Punct. Atât şi nimic mai mult. „Sportul de masă” ne este o chestiune absolut străină. Timp de câteva decenii „ne-am furat singuri căciula“. Conducerea de partid îşi dorea un cincinal plin de realizări pe toate planurile, iar sportul nu putea face notă distinctă.