"In lume raul e activ, iar binele pasiv. Nu te poti imbata cu el, iar daca te imbeti, deja binele e rau." Pe Demetru Demetrescu-Buzau l-am intalnit langa poarta, la intrare in parcul Herastrau, nu departe de Arcul de Triumf, sub care vantul adusese un convoi de frunze moarte. Era o dupa-amiaza de toamna cenusie, strajuita de un soare imens, rosu, ce atarna peste copacii sinilii. Infasurat in parpalacu-mi negru, cu poalele fluturand ca o flamura in peisaj, ma grabeam sa ajung la Targul de carte, unde urma sa asist la lansarea celui mai recent volum al meu, Portrete fara rama, cand am vazut cum imi intersecteaza calea silueta unui barbat destul de tanar, a carui fata mi se parea cunoscuta. Ceea ce imi atragea atentia era nu atat cararea pe mijloc, facuta impecabil, nici mustata subtire rasucita-n sus, cat sprancenele si ochii negri, strajuiti de niste pleoape acoperite de roseata, ce tradau un sir de nopti petrecute fara somn. Barbatul imbracat intr-un pardesiu gri, pantaloni gri, ghete stacojii si palarie mov, de fetru, inainta spre mine tinand in mana dreapta un revolver a carui teava mai fuma inca. Vazandu-l inaintand spre mine, m-am tras cu doi pasi in dreapta, cautand sa-l ocolesc. Abordand un suras trist, dar oarecum intelegator, barbatul inalt, in pardesiu gri, facu la randul sau, doi pasi in stanga, taindu-mi drumul. E de prisos sa spun ca atitudinea sa mi s-a parut bizara. Umerii cazuti, pistolul atarnand neputincios in mana, aveau ceva teatral, si tragic totodata. In timp ce inaintam spre el, mi-am adus aminte de o veche poezie a lui Ursachi, care suna astfel: "Invinsu-m-am insumi,/ striga cel invins de el insusi/ si rob am facut din invinsu-mi.// In clipa aceea invisu-si striga: invinsu-m-am insumi..." Da, mi-am zis, barbatul acesta pare ca s-a invins pe el insusi. Mi-am inchipuit o clipa duelul pe care omul din fata mea l-a avut cu sine insusi. Si-a dat int