Dintr-un arest în altul
Mă iau după el fuga-fuga pe coridor. La ieşire se opreşte la ghişeul ofiţerului de serviciu şi semnează într-un registru. Nu înţeleg nimic: de ce mă mută, unde mă mută, de ce atâta grabă – şi îmi fac tot mai multe griji pentru mine pe măsură ce apar alte bănuieli, alte posibile explicaţii pentru condamnarea asta. Cu cât încerc să îmi explic, trăgând la suprafaţă motive înmâlite în trecut, cu atât misterul se adânceşte.
Coborâm câteva trepte şi ne oprim. Dacia cu canapea pe portbagaj e tot acolo. Un poliţist se tot învârte în jurul ei şi îşi notează ceva în carneţel. Becul de deasupra noastră întinde până la el o aripă obosită de lumină. Poliţistul îşi bagă nasul între file şi scrie încet şi apăsat, parcă sculptează. Bătrânul stă pe partea neluminată a maşinii, i se văd numai cămaşa, la piept, şi faţa asudată. Luceşte ca o clătită unsă cu miere, suspendată în aer. Mi-e foame. Şi aş vrea să fumez o căciulă de ţigări, câte patru o dată, la două mâini. Nemsimţiţii ăştia s-au pus pe capul moşului şi-l cocoşează cu amenzi. N-ar putea – îl întreb pe Costică –, pentru că ne-a adus până aici, le-a făcut treaba, să-l ierte? Nu-mi răspunde. Se uită în stânga, în dreapta. Întreb unde e colegul lui, Părosul. Are o soră aici, în Iaşi, s-a dus să se culce la ea. Treaba lui s-a terminat. Şi Costică şi-a încheiat misiunea, dar l-au mai încălţat superiorii cu una, dacă tot era pe-aici: să mă ducă la arestul Poliţiei Municipiului. Îi vine în drum la întoarcere.
Nu apucă să-mi spună de ce sunt mutat. O maşină cu girofar opreşte în faţa noastră şi urcăm amândoi în spate. În faţă, după o ţesătură deasă de sârmă, stau doi gabori în civil, tunşi scurt, amândoi cu câte un bănuţ de chelie în moalele capului. Îmi vine să-mi bag degetul printr-un ochi şi să ating bănuţul. De când am ajuns la Iaşi am stat numai în spaţii închise. Gratii la fere