Ar trebui sa justific de ce, brusc, din proprie initiativa, nesolicitat de nimeni, scriu despre Nicolae Turtureanu la cei 65 de ani ai sai, impliniti simbata trecuta. Nu-mi prea plac aniversarile si, de regula, nu tin minte zilele de nastere ale prietenilor si chiar ale unor fiinte de care am fost - si inca sint - legat afectiv. Cind mi se comanda texte care sa marcheze astfel de ocazii - cutare scriitor ce implineste o virsta (asa se zice) "rotunda" - ezit, am impresia ca "nu-mi iese", ma intreb ce rost are sa astern pe hirtie cuvinte care risca sa para conventionale. Consecvent cu mine insumi, am evitat pe cit se poate tot ce putea marca propriile mele virste "rotunde" si promit ca asa voi face si mai tirziu.
Dupa aceasta introducere, nu mi-e usor sa continui. Ar trebui sa justific de ce, brusc, din proprie initiativa, nesolicitat de nimeni, scriu despre Nicolae Turtureanu la cei 65 de ani ai sai, impliniti simbata trecuta. Pur si simplu fiindca, afindu-ma la Casa Pogor in 25 noiembrie (am ajuns, de altfel, tirziu, avusesem cursuri), unde Nicolae Turtureanu isi sarbatorea ziua de nastere, am avut sentimentul ca "regasesc" un vechi prieten. "Regasesc" in sensul cel mai propriu: din 1990 incoace l-am vazut rar pe Nicolae Turtureanu, am mai schimbat niste telefoane, niste carti, ne-am intilnit mai degraba intimplator. Vina imi apartine, o spun de indata, in intregime.
In anii '70 si mai ales '80 ne vedeam, in schimb, foarte des. A fost si perioada colaborarii mele regulate la reviste Cronica, unde am detinut, mai intii, o rubrica si apoi chiar comentariul saptaminal de carte. Nicolae raspundea de pagina cu pricina si am avut in el un cititor pe cit de receptiv pe atit de atent. Cronica literara a reprezentat pentru mine, ca sa fiu sincer pina la capat, o experienta nu tocmai placuta. Scriam, e adevarat, la carti la care doream sa scriu, dar mai erau fel de f
