Dl. Ludovic Orban este năpădit de regrete faţă de soarta crudă a colegului Remeş. Zice ministrul Transporturilor: „... îmi pare rău că a ajuns în această situaţie penibilă, târât de o Iudă. Aşa cum este el, mucalit, nu are maniere în relaţia cu presa sau de comunicare. A salvat România în anul 1999, când se afla în incapacitate de plată, totul numai datorită lui, şi nu trebuie să aruncăm cu pietre şi noroi”.

Este cea mai confuză, cea mai ilogică şi mai stupidă cugetare emisă îm ultima perioadă de un personaj care excelează la capitolul „relaţia cu presa” şi „comunicare”, domenii pe care le stăpâneşte incomparabil mai cu talent decât transporturile propriu-zise, unde contribuţia sa decisivă rămîne tot la nivelul declaraţiilor. Deci, după dl. Orban, Remeş este o victimă. A acelei „Iude” nenumite care l-a vândut pe 15.000 de arginţi. În mintea dlui ministru, ex-colegul său era un fel de Iisus neprihănit, care nu a precupeţit niciun efort pentru a salva ţara. De la ce? De la dezastrul provocat de guvernarea din care făcea parte. Şi cum a salvat-o? A adus cumva bani de-acasă, să plătească ratele scadente ale îndatorării ţării? Hai să fim serioşi! Poate că ar trebui să-i ridicăm dlui Remeş şi o statuie ecvestră, cu dânsul călare pe unul dintre scaunele pe care voia să pună taxă la cârciumi. Tot în mintea dlui Orban, reacţiile la fapta colegului său constituie o „aruncare cu noroi”. Dar cu ce ar trebui să se arunce oare în cel dovedit a fi comis cea mai înjositoare faptă la care se poate preta o persoană mandatată cu încrederea publică? Cu trandafiri? Cu ramuri de măslin? El, Remeş, primeşte exact ceea ce merită. Iar vânzarea acelui „Iuda” n-a făcut decât să pună capăt unei cariere infracţionale. Nu ştiu dacă dl. Remeş a mai luat sau nu şpagă şi înainte. Este foarte limpede însă că dacă aceasta i-ar fi ţinut, nu s-ar fi oprit aici. Văzând cât de simplu este să realize