Oraşul acesta împuţit, aflat în stăpânirea haitelor de câini vagabonzi, nu mi-a inspirat niciodată vreun sentiment.
Duminică, din Gara de Nord până pe Dinicu Golescu, te însoţea peste tot un miros acru de urină stătută. Ceva mai încolo, sub pasaj, 20 de potăi fugăreau o mâţă jigărită, spre groaza navetiştilor care ieşeau din autogara Basarab şi nu ştiau unde să se mai ascundă. Pe bulevardul aproape pustiu, am fost singurul şofer care a oprit la semafor.
Ce se întâmplă cu Bucureştiul, după 20 de ani de post-comunism? Oraşul pare că a rămas o adunătură de localităţi de provincie - Caracal este primul nume care îmi vine în minte - grupate în jurul unui centru administrativ. Dar sunt multe locuri în această ţară în care lumea ar fi avut decenţa ca, de Sfânta Maria, să nu se calce în picioare şi să nu-şi dea în cap cu sugarii dacă municipalitatea îi miluia cu o călătorie cu vaporaşul.
Am mai citit, ieri, că, sătul să dea ochii cu babele care-i cerşesc ajutorul, Sorin Oprescu şi-a făcut intrare separată în primărie. Cei de la site-ul b365 scriu că, pentru noua intrare, s-au spart pereţii şi s-a construit o scară nouă. Chiar dacă povestea asta va lua amploare (ceea ce nu cred, având în vedere concubinajul dintre USL, Antena 3 şi primar) nu-mi închipui că popularitatea lui Oprescu va fi afectată. Bucureştenii îl iubesc. I-a băgat în cartea recordurilor – categoria "cel mai lung cârnat afumat" – le-a făcut stadion şi în curând le va oferi şi o nouă grădină zoologică, cu maimuţici, lei şi măgăruşi.
Nu vreau să-l blamez pe Oprescu pentru ceea ce face. Pur şi simplu asta îi cer alegătorii. Nu cred că vreunuia din miile de bucureşteni veniţi să caşte gura pe noul stadion naţional îi pasă că a costat 240 de milioane de euro, dublu faţă de estimările iniţiale. Alţii finalizează proiecte asemănătoare la jumătate din preţ. Juventus Arena, de exemplu