Deşi am început să urăsc în mod sincer introducerile plîngăcioase legate de starea naţiunii, nu pot să nu menţionez măcar că, în peisajul cultural actual, unde pagina 1 este ţinută, indiferent de anotimp, de politicile culturale – cu toate conotaţiile peio­rative ale „politicilor“ –, un eseu de calibrul celui despre care vreau să vorbesc nu are nici o şansă de a se face remarcat: pe de o parte, eseul literar nu interesează în România (cu excepţia acelora care folosesc diverse cîrlige – cum ar fi personalitatea mediatică a autorului sau spiritualitatea scoasă la mezat), pe de alta, literatura universală nu se discută, din simplul motiv că toată lumea se pricepe la ea, aşa cum se pricepe la fotbal şi politică. Infinitul dinăuntru este un amplu eseu structurat în şase capitole (povestiri, după cum le numeşte autorul, nu fără dreptate, dat fiind caracterul foarte personal, dacă nu chiar orgolios al demonstraţiilor) dedicate relaţiei interioritate-exterioritate, pe care autorul o poartă în diverse medii necesare expunerii. Această relaţie extrem de tensionată, dintre două realităţi care îşi dispută întîietatea în domeniul artei şi nu numai, primeşte ca mediu de dezvoltare, în cadrul primei povestiri, incipitul piesei Richard al III-lea, unde autorul construieşte un nou binom agonic, cuvînt-gest, în lumea teatrului, pentru a o extinde, metonimic, asupra domeniului existenţial: „Ce este, de fapt, filmul acţiunii? El este un şir de evenimente înregistrate de un ochi sau de o cameră de filmat care mătură spaţiul de joc, cuprinzîndu-i pe toţi actorii. […] Filmul personal ne exclude ca actanţi priviţi din afară, dar include universul nostru lăuntric“. Bun, nu aici stă punctul de fugă al tabloului, ci, iarăşi, în mutarea greutăţii din planul existenţial în cel artistic şi în modul în care teatrul realist, arta realistă în general, nu poate acoperi acest spaţ