Cu totul atipică a fost conferinţa susţinută ieri dimineaţă de celebra scriitoare germană, originară din Banatul românesc, Herta Müller, în seria de manifestări organizată de Teatrul Naţional.
Intitulat misterios „E mereu aceeaşi zăpadă şi mereu acelaşi neică”, eseul citit de autoare, în traducere românească, nu a fost o expunere doctă, de date istorice sau ştiinţifice, ci un veritabil text literar, cu virtuţi poetice şi metaforice.
Puse în paralel, experienţele deportării mamei sale, între 1945 şi 1950, în Uniunea Sovietică, cea a emigrării din România, împreună, a mamei şi fiicei, în 1987, şi a interogatoriilor de la biroul de imigrări din RFG, au devenit astfel cu atât mai impresionante şi mai vii, prin mijloacele specifice literaturii, emoţionĂnd sincer multe persoane din auditoriu.
Aparenta artificialitate şi ariditate a textului s-au estompat repede, iar forţa mărturiei Hertei Müller a fost mai eficientă, uzând de marele talent literar al autoarei, decât ar fi fost o expunere seacă a tragicelor evenimente istorice. Totodată, eseul Hertei Müller devine o meditaţie asupra naturii înşelătoare a limbajului, „când metaforele îşi însuşesc hoţeşte ceea ce nu este al lor”, şi, implicit, a actului scrierii: „ce scriu trebuie să mănânc, iar ceea ce nu scriu mă devorează”.
În 1945, sovieticii au deportat în lagărele de muncă din URSS persoane de etnie germană, conform premisei de „vină colectivă”, indiferent dacă fuseseră în război sau nu sau dacă fuseseră împotriva nazismului. Tatăl scriitoarei fusese încorporat în cel de-al doilea război mondial, conform unei înţelegeri între Germania nazistă şi statul român, prin care etnicii germani au făcut războiul fie în Wehrmacht, fie în SS. Regimul comunist a folosit toate aceste lucruri împotriva minorităţilor, care erau socotite singurele vinovate.
“Statele fascis
