Una dintre tarele sistemului judiciar român este lentoarea procedurilor. În materie civilă, întârzierile înseamnă ani şi ani petrecuţi prin instanţe pentru valorificarea unui drept, iar în materie penală ele sunt adesea uşa de scăpare pentru persoanele importante ale căror dosare se prescriu. Societatea Academică din România a realizat, cu sprijinul financiar al Ambasadei Marii Britanii, un studiu cu privire la tipurile de întârzieri şi la soluţiile posibile pentru evitarea acestora (pentru întreaga analiză accesaţi www.sar.org.ro).

În România, spre deosebire de alte ţări, precum Franţa sau Marea Britanie, există obligaţia ca dosarele să se finalizeze într-o perioadă de timp egală cu maximul pedepsei prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune, plus încă jumătate din acesta. Termenul se calculează de la momentul la care s-a comis infracţiunea şi continuă să curgă pe tot parcursul procedurilor judiciare. Consecinţa expirării acestui termen înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive este aceea că judecata încetează (prescripţia specială).

Este adevărat că persoana trimisă în judecată poate să solicite continuarea procesului, dar, în această situaţie, judecătorul nu va putea să pronunţe o hotărâre de condamnare - în cazul în care ajunge la concluzia că persoana trimisă în judecată este vinovată de comiterea respectivei infracţiuni, judecătorul este obligat să constate că termenul de prescripţie specială a expirat şi că nu poate să mai aplice o pedeapsă. Acesta este motivul pentru care politicieni acuzaţi de fapte de corupţie dau asigurări publice că vor solicita continuarea proceselor, chiar dacă termenul de prescripţie specială expiră - de fapt, după acel moment nu mai riscă să li se aplice nicio sancţiune şi nici nu s-ar mai putea pronunţa un verdict de vinovăţie în ceea ce îi priveşte.

Revenind la proceduri, constatăm că unele întârzi