Venise la Paris, o pustoaica, bursiera ca atatia altii, direct de la demonstratiile din Piata Palatului, sigura ca il va convinge pe André Malraux sa organizeze o brigada internationala sa elibereze Romania de comunism, dupa modelul celei care luptase in Spania interbelica. Se amestecase cu altii ca ea pe bulevardul Saint-Michel, transformat intr-o Cale a Victoriei, facand pronosticuri despre cat mai au de stat pana sa se intoarca acasa, de Craciun sau de Paste?, asteptand sa auda dintr-un moment in altul ca minciuna s-a dat de gol, ca toti cei care se uitau in alta parte vazusera in sfarsit ce era de vazut, ca rusii plecasera, ca tara respira, ca se tineau din nou alegeri si apareau iarasi ziare in care fete ca ea si prietenele ei scriau cronici de cinema sau reportaje de la demonstratii. In loc de asta, tacerea se adancea tot mai mult, an dupa an, rudele nu mai scriau sau scrisorile nu mai ajungeau, cei care urmau sa se intoarca in tara ii evitau pe cei care ramaneau in strainatate, orasul devenea unul al studentiei eterne, acasa si totusi nu acasa, o lume straina, cu propriile ei zbateri si entuziasme, care nu respingea, dar nu includea, in care te puteai regasi un perfect strain si dupa 50 de ani, o alta tara. Un adapost temporar, un fort in care existenta in spatele zidurilor consta numai in planuri de eliberare a teritoriilor cucerite. Aceasta a fost viata Monicai Lovinescu.

Era amuzanta, spirituala, gratioasa, ironica, musca bine si radea cum trebuie, cu rasul celui care a vazut adancul prapastiei pana la fund. O poti vedea in multe ipostaze, dar asta e a ei. Era o fata. si eu asa aleg sa mi-o amintesc, ca pe fata din 44, Boulevard Raspail, etajul sapte, care locuia intr-o camera de bona, fara apa curenta, dar cu o fereastra care se deschidea peste Paris si peste lumea intreaga, tragand de usi, incercand sa convinga lumea, elocventa si amuzant