A sosit, iată, si clipa de care mă temeam, în taină, cel mai mult, ani, zeci de ani: clipa despărtirii terestre de mama mea. Nu doar de fiinta unică, potrivit formulei uzuale, curent consolatoare, ci si de fiinta unică pentru mine, as cuteza a spune, într-un chip aparte, printr-o anume conformatie sufletească si printr-o anume desfăsurare biografică. Adică întelegînd prin unicitate si o intensitate afectivă, o iluminare pe dinăuntru, însotite de pînda neîncetată a primejdiei celei mai cumplite care ar consta în separarea noastră. Unicitatea ca importantă capitală. Unicitatea în calitate de centru al unei existente. Unică poate fi si forma unei celule (biologii ne asigură că miracolul vietii poate începe din această mirabilă neasemănare a celulelor), si substanta unui sentiment complex. Unic e si un număr cîstigător la loterie, unic e si un destin. Cînd unicul este esential, afectarea lui atinge cotele maxime ale suferintei.

*

Mama a fost pentru subsemnatul cel mai apropiat colaborator, sfetnic, prieten, inclusiv întru scris. Tot ce m-am învrednicit a asterne pe hîrtie a devenit slovă dactilografiată de mîna ei dragă, care adesea trudea noaptea pentru a controla si corecta ceea ce am săvîrsit în decursul zilei. Cuvîntul ei de cititoare asiduă de cărti si reviste literare contribuia frecvent la precizarea, nuantarea, ameliorarea textelor mele. în momente de cumpănă ori de oboseală, îi ceream consiliul. Întelepciunea sa feminin-intuitivă vedea omul dincolo de literă, dar si litera dincolo de omul ce-a produs-o, încercînd o mediere între impresiile morale si cele curat literare. Căuta să-mi corecteze unele pripeli, mă îndemna la un plus de meditatie. Mă ajuta să mă obiectivez. În pofida surpării trupesti, luciditatea i-a rămas intactă, cu cele mai fine ale ei resorturi, veghetoare pînă la ultima suflare. În fragedă pru