Motto: Absenţa competiţiei creează monştri
În vremuri de cumpănă şi dihonie poate fi de folos să privim spre viitor prin lentila trecutului. Să ne reamintim de unde a plecat România după (re)startul ne-norocit din iunie 1990:
Bucureşti, 14-15 iunie 1990. Sute, mii de imbecili nemernici aplaudă demenţi pe străzi camioanele cu mineri şi participă activ la „identificarea” şi linşarea în stradă a „elementelor reacţionare”, „drogaţi” sau, după caz, „legionari”. Piaţa Universităţii, Zona liberă de neocomunism a României, este cocoşată (la propriu) sub bâtele ortacilor, iar Ion Iliescu le mulţumeşte minerilor pentru „civism”, în vreme ce TVR (unica televiziune!) şi marea majoritate a presei centrale de largă circulaţie (vezi Adevărul şi „apostolul” CTP) gem de invective şi instigări la violenţă împotriva duşmanilor poporului, popor reprezentat de stat, Ion Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale, proaspăt câştigător în alegeri cu un scor de 67% din voturile exprimate la alegerile din 20 mai 1990 („duminica orbului”). România pierde întreg capitalul de simpatie externă câştigat dupa decembrie 1989 iar societatea civilă intră în moarte clinică pentru 2 ani, reapărând timid abia la alegerile din 1992. În acest timp, plus încă o mineriadă în septembrie 1991, partidul-stat şi Ion Iliescu se asigură că rămân încă 4 ani la putere, până în 1996. Anii 1990-1996 sunt şase ani rataţi pentru România şi societatea civilă, şase ani în care tranziţia spre economia de piaţă se desfăşoară lent, în ritmul dictat de neo-nomenklatura înstăpânită peste România.
Fast forward, Bucureşti, final de august 2012. Câteva zeci de pălmaşi tocmiţi de USL, „aglomeratul” politic moştenitor al partidului-stat PCR-FSN întărit cu elemente din fosta Securitate, protestează în aceeaşi Piaţă a Universităţii împotriva revenirii lui Traian Băsescu la Cotroceni după eşecul puciului parlamentar ins