Cel mai nou film al lui Quentin Tarantino, Ticăloşi fără glorie (Inglourious Basterds), începe ca o poveste, cu „A fost odată... în Franţa sub ocupaţie nazistă“, şi exact asta este: o poveste de trezit (din amorţire) împătimiţii cinema-ului. De aceea, spectatorii care se aşteaptă să vadă un film de război cu efecte speciale de ultimă generaţie sau un film istoric tipic vor fi dezamăgiţi. În 1941, colonelul SS Hans Landa, însărcinat de Hitler cu hăituirea şi stîrpirea evreilor ce se mai ascund în Franţa, soseşte în casa, izolată într-un peisaj montan paradiziac, în care trăiesc fermierul Perrier LaPadite, soţia şi cele două fiice ale sale. Ceea ce pare la început o vizită de curtoazie (cel puţin pentru spectatorii inocenţi, care nu „citesc“ muzica rău prevestitoare) se transformă într-un interogatoriu ce păstrează, pentru un timp, aparenţa de formalitate şi, în cele din urmă, într-o baie de sînge, fiindcă LaPadite îi ascunde sub duşumea pe membrii familiei de evrei Dreyfus. Landa e interpretat de actorul austriac Christoph Waltz (premiat la Cannes), a cărui versatilitate cu accente ludice şi malefice, potenţată şi de fluenţa sa în limbile engleză şi franceză, este fenomenală, iar secvenţa, punctată cu replici şi digresiuni scrise de Tarantino în cele mai bune zile de dialoghist ale sale, este perfect construită şi, ca atare, impresionantă pentru toate categoriile de spectatori. Însă pasionaţii de cinema vor aprecia acest prim capitol din Ticăloşi fără glorie mai ales pentru că autorul citează aici intrarea în scenă a „răului“ (Lee Van Cleef) din filmul-cult Bunul, răul şi urîtul (1966) de Sergio Leone. Iar noua creaţie a cineastului american abundă în astfel de referinţe cinefile sau culturale în sens larg (Golemul, chipul uriaş în flăcări etc.). Din fericire, deşi Tarantino face deseori cu ochiul „iniţiaţilor“, el nu-i pierde din vedere nici pe ceilalţi specta