Cu câteva zile în urmă, la Clubul de la Bucureşti, premierul Ponta făcea menţiunea că, pentru prima dată de prin 2001 încoace, partidul se află „în aceeaşi tabără”. Adică nu mai avem de-a face cu tabere care se luptă pentru putere în interios. Asta apropo de apropiatul congres al PSD, la care Ponta nu-şi anunţase încă candidatura la preşedinţie. A fost nevoie ca iniţiativa să vină de la unicul său (deocamdată) contestatar, neînsemnatul (din punct de vedere politic) Andrei Alexandru, pentru ca Ponta să facă public acest anonimat.

La sfârşitul săptămânii vitoare Partidul Social Democrat îşi va ţine congresul, sub sloganul „împrumutat” de la dl Iliescu „120 de ani de social-democraţie în România”.

Dintre aceşti 120 de ani, responsabilitatea lui Ponta se întinde doar pe ultimii trei ani, cei în care partidul a revenit, în mod de-a dreptul surprinzător, la guvernare. E drept, nu de unul singur, cum mai guvernase până acum vreme de zece ani, ci într-o alianţă. Momentul de răscruce al partidului a fost consumat în 2005 când, isprăvindu-şi mandatele constituţionale, Ion Iliescu se pregătea să revină la cîrma sa după cum fusese, de fapt, invitat de Năstase, care şi-a cenzurat cu atenţie ambiţiile şi după eşecul la prezidenţiale. Doar că exerciţiul ultimei guvernări apucase să provoace dezbinări marcate în interior, o parte a beneficiarilor direcţi ai acestuia simţindu-şi poziţiile ameninţate de intenţiile igienizatoare anunţate de către fondator. A fost contextul în care s-a pus la cale un veritabil puci prin care a fost scos la rampă un personaj pe care conspiratorii considerau că-l vor putea manevra cu uşurinţă. Victoria lui Geoană rămâne una dintre cela mai neaşteptate şi mai nepotrivite – aruncat pentru prima dată în competiţie la Capitală, omul pierduse cu succes în faţa lui Băsescu.

Mandatul fostului ministru de Externe a fost cel