Antrenorul emerit, descoperitor a zeci de talente, aşteaptă de la Sebastian Uţă să-i îndeplinească visul: o medalie olimpică. PROFIL
Născut - 2.11.1955, comuna Traian, judeţul Olt
Educaţie - Liceul Nr. 2 Reşiţa, Şcoala Naţională de Antrenori
Experienţă - Antrenor emerit de lupte
Familie - Doi copii
Despre maestrul Ilie Ene se poate spune că mănâncă lupte pe pâine, pentru că asta face de când se ştie. Şi, cel mai important, o face bine şi chiar foarte bine.
„Băteam copiii de mic. Îmi plăceau luptele şi îi trânteam pe toţi. Aveam un verişor care făcea lupte la Jimbolia şi mi-am dorit şi eu foarte mult să-i calc pe urme. Iar când am venit la oraş, la Reşiţa, n-am mai stat pe gânduri. Tatăl meu era miliţian, lucra la puşcărie, la deţinuţi, şi în 1969 m-a înscris la Şcoala Profesională. Atunci am început cu luptele, cu Nicola Giurgiu, un fost campion balcanic. În ’73 am terminat profesionala la CSR şi m-am înscris la liceu, exact în anul în care am ieşit campion naţional”, şi-a amintit actualul antrenor emerit.
La un pas de o medalie olimpică
A mers în continuare în paralel cu luptele şi şcoala, iar în cartea sa de vizită au apărut numeroase titluri de campion şi vicecampion al României, dar şi medalii obţinute la competiţii internaţionale. „În 1979 am plecat în armată, iar în 1981 am început activitatea de antrenor. Am prins o generaţie foarte bună de sportivi în primii ani, care mi-au adus o mulţime de satisfacţii. Am avut bucuria de a obţine foarte repede titlul de campion naţional în calitate de antrenor. Mi-aduc aminte şi acum cu mare plăcere de acea generaţie, în care i-am antrenat pe Romică Raşovan, Fănel Cărămidă sau Mircea Drăguţ, cu toţii componenţi ai lotului naţional. Romică a fost chiar la Jocurile Olimpice din 1992 şi a câştigat trei titluri de campion european la seniori. Iar la Olimpi
