A apărut în sfîrşit romanul lui Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, încheiat în toamna lui 1948 şi devenit, în 1959-1960, cap de acuzare împotriva autorului său, „vinovat“ de „crima de trădare de patrie şi pentru crima de uneltire contra ordinei sociale“. Povestea manuscrisului, a avatarurilor lui de tăinuire, circulaţie în cerc restrîns, percheziţionare, sechestrare şi manipulare, este dramatică. Dar ce nu a fost dramatic în destinul postbelic al acestui intelectual rafinat, om de structură morală tare şi, în acelaşi timp, de o mare delicateţe sufletească?

Citindu-i corespondenţa, m-a impresionat felul neechivoc în care Dinu Pillat a rezistat marilor presiuni sociale şi compromisurilor mici, de zi cu zi. Cu o eleganţă a atitudinii ce nu se afişează, dar se imprimă, el a trecut prin experienţa şomajului, apoi a închisorii, apoi a reinserţiei în societatea „eticii şi echităţii socialiste“, încercînd să facă, pe cît posibil, bine celor din jur şi să ierte răul ce i se făcuse lui. Intelectualul ultrareflexiv şi sceptic, saturat de cultură, căpătase o smerenie creştină după gratiile care ar fi trebuit să-l reeduce şi să-l transforme într-un „om nou“. O experienţă-limită a vieţii înjosite cu program şi metodă l-a făcut pe Dinu Pillat (ca şi pe N. Steinhardt) să descopere tocmai în închisoare adevărurile esenţiale după care tinereţea lui bîjbîise înainte de Al Doilea Război. Se poate spune că această tinereţe ezitantă, tatonantă, chinuită de impulsuri contrarii este chiar vîrsta ficţiunilor semnate Dinu Pillat şi îndepărtate, tot mai mult, de studiile şi cărţile vîrstei reale. Aşteptând ceasul de apoi, romanul considerat pierdut şi redescoperit în arhivele Securităţii după şaizeci de ani, face drumul înapoi, către faza de reflecţie şi creaţie prinsă în Tinereţe ciudată (1943) şi în Moartea cotidiană (1946). Deschizînd romanul, intri imediat în atmos