Afacerea Dreyfus e singurul exemplu de activism civic al lui Proust. (Preiau informatiile din biografia Marcel Proust a lui Jean-Yves Tadié, Gallimard 1996). Proust s-a consumat mult, a scris scrisori, a semnat apelul intelectualilor, a umblat sa stringa semnaturi in favoarea lui Zola. A obtinut-o pe a lui Anatole France, de exemplu, dar nu pe a lui Henry Bergson (care spunea la un moment dat: „La inceput am crezut vreme indelungata in vinovatia coreligionarului meu; falsul lui Henry m-a facut sa inclin inspre inocenta lui si, oricum, m-a transformat intr-un partizan al revizuirii.
Asta nu inseamna ca nu am condamnat intotdeauna procedeele agitatorice puse la lucru pentru a o obtine si care au transformat intr-un razboi civil deplorabil un proces care, cred eu, putea ramine pe teren judiciar. Nu am avut niciodata entuziasmul dreyfusian: cred ca in afacerea Dreyfus, a gresit toata lumea“). A mai strins semnaturi si pe o petitie in favoarea colonelului Picquart (aflat in puscarie), incurajat fiind de avocatul Labori care – atentie! – era de parere ca asta i-ar putea impresiona pe judecatori...
Ce vremuri! Dupa acest episod, Proust s-a marginit sa ia atitudine de unul singur, niciodata in grup.
Din citeva scrisori din 1919 (catre Halévy si Rivière) aflam si de ce. in 7 iunie, in ziarul L’Internationale, aparea un „Manifest al partidului comunist“, iar in 26 iunie, L’Humanité publica un apel al lui Romain Rolland care chema scriitorii din Europa sa formeze din nou, acum, dupa incheierea razboiului, o uniune spirituala. Drept raspuns, pe 19 iunie, pe prima pagina a suplimentului sau literar, Le Figaro publica manifestul „Pentru un partid al inteligentei“. Fusese elaborat in buna masura de Henri Massis si era semnat de scriitori cunoscuti in epoca (unii dintre ei si acum), majoritatea de orientare catolica. Printre ei: Paul Bourget, Jacques