Privita retrospectiv, opera lui Eugen Craciun apare vasta, consistenta in idei si solutii, fiind un polifonic spectacol al constiintei de creator, al unui destin fata de care memoria breslei are serioase obligatii recuperatoare... Pictorul Eugen Craciun (1922-2001) apartine in buna masura spatiului cultural iesean. Nascut la Piatra Neamt, artistul a optat pentru Academia de Arte din Iasi, unde profesau la acea vreme Corneliu Baba si Ion Irimescu. In proximitatea lui Corneliu Baba, a deprins analiza formelor prin desenul de mare rigoare plastica si s-a simtit atras de rectitudinea morala a profesorului, aflat atunci la maturitate. Ulterior, odata cu desfiintarea Academiei iesene, a migrat spre Bucuresti, unde si-a desavirsit pregatirea sub privegherea taciturnului Ciucurencu. De la unul a deprins analiza si constructia formelor, de la celalalt, sinteza lor si apetitul pentru culoare. In fapt, a fost beneficiarul a doua directii de evolutie in pictura romaneasca, ambele complementare. Un noroc, o sansa putem zice, pentru un aspirant dotat cu capacitatea de a vedea clar si mai departe. Personajul Eugen Craciun era fermecator prin dialogurile pasionate despre arta si copioasele evocari ale maestrilor sai, dar nu uita sa gloseze abundent pe tema racordurilor picturii romanesti cu arta europeana. Vorbirea deseori precipitata sub presiunea ideilor ii conferea un farmec insolit si-l facea permanent interesant si agreabil. Abundenta formularilor in italiana ii acorda un aer exotic, de unde umorul nu lipsea. Se ambala mai intotdeauna cind considera ca interlocutorul merita asemenea efort. Ca prezenta publica, stirnea un oarecare zimbet maliotios, deoarece vestimentatia iesea din tiparele timpului si-l transfera in orizontul interbelic. Parea, cu borsalina vasta, cu lavalierele multicolore, cu vestonul ca o arhaica redingota, un intirziat, un nostalgic. In fapt, aceasta impresi